Despre noi, timișorenii de atunci…

20 decembrie 1989. Ziua în care Timișoara devenea primul oraș liber de comunism al României. Ce zi! Se scrie mult despre ziua în care noi, toți (aproape toți) umpleam străzile orașului. Despre noi, cei care spuneam ”Tatăl nostru” într-un oraș scăldat în soare, într-un decembrie alintat de Dumnezeu cu o temperatură de 22 de grade. Despre primăvara Timișoarei noastre! Cine nu a trăit asta nu înțelege! Se scanda ”Există Dumnezeu!”, camioanele cu pâine și apă pentru cei care au stat și cu o noapte înainte pe străzi erau în mijlocul oamenilor. Pe manipulații veniți din sudul țării cu bâte și topoare, ca niște sălbatici, să ”ne salveze de dușmani” i-am liniștit cu demnitatea noastră, a timișorenilor: români, unguri, evrei, sârbi… Eram împreună, noi, bănățenii pe care Elena Ceaușescu voia să ne ucidă laolaltă.

Ce speranțe! Ce visuri! Nu pot uita coloanele de oameni, ordonați, civilizați, ca niște războinici ai Luminii, venind de pe Calea Buziașului, coordonați de Lorin Fortuna, pe care, apoi, din păcate, l-au râs și batjocorit toți, așa cu numai noi știm să facem… Era gata! Știam, simțeam bucuria scăpării din comunismul criminal ce a ucis destinele multora, a celor care au stat în temnițele comuniste. Toate astea sunt cunoscute. Nu trebuie să moară amintirile vii, pe care, acum, mulți își construiesc cariere politice, amprentate de subcultură, mediocritate și lipsă de demnitate.

Una dintre imaginile pe care nu le voi uita este a Armatei Române, a unor soldați și ofițeri care vor duce cu ei, în morminte, secrete. Am stat atunci de vorbă cu un soldat… Stătea jos, cu ai lui camarazi, erau cu mantiile lungi pe ei, cu puștile alături, ca la război… Se întâmpla lângă Parcul Poporului, aproape de Podul Decebal. Avea o scrisoare. A întrebat timid ”O puteți pune la poștă?”. Eram cu niște colege… Noi am zis: ”Da”. Scrisoarea începea așa: ”Dragă mamă, îți scriu din Timișoara. Aici s-a tras! Sunt oameni morți! Nu știu dacă o să ajung acasă…” Apoi, își cerea iertare celor pe care-i iubea… Colega care a citit cu voce tare scrisoarea, pentru noi, cele din grup, a dus-o apoi la poștă… Am plâns, am înțeles, am sperat!
A urmat apoi, la numai câte ore, retragerea armatei, deci amicul nostru avea să se întoarcă acasă, într-un sat din județul Bihor. Sper că este bine…
Pe străzi, ne îmbrățișam, cunoscuți și necunoscuți, oameni din țara asta ce devenea, oră după oră, una liberă…

Acum, aparențele libertății noastre sunt îngrădite între politicile abjecte ale ”stăpânilor lumii” și politicienii de rând, meschini și suficienți, cei care cred despre propriile lor persoane că sunt deținătorii adevărului absolut, că fără ei nu se poate și care nu fac nimic sau aproape nimic pentru ai lor. Mai exact, terorismul este înfloritor, sub ochii orbiți de alte interese ale celor care ne conduc. Se moare, se atacă creștinismul, în vreme ce ”creștinii” joacă piesa falsului dans al democrației.

Asta nu este democrație, se numește orbire! Democrația nu însemnă ca stăpânul casei să devină sclavul oaspetelui, ci să fie modelul în casa căruia, oaspetele arată recunoștință pentru masa pusă și camera curată. Atâta timp cât valorile s-au schimbat, iar noi credem că suntem liberi, am putea schimba numele democrației cu ”filosofia ce face ca diavolul să pară înger”, iar cei din ea să fie deținuții jucându-se de-a întorsul pe dos…
Timișoara a dat valori, multe dintre ele sunt acum plecate în lumea largă… Au făcut-o, majoritatea, după revoluție. Sunt acum în Germania, Elveția, Franța, Belgia. Sunt în mijlocul lumii atacată de terorism. Au plecat sperând mai binele.
Cine suntem noi, timișorenii, după 27 de ani?

Comentarii Facebook

comentarii