Aşadar,  până  la  devoalarea situaţiei de la Arad, hilaro-penibilă, să amintim despre câţiva politicieni de marcă, de vârsta a treia (pe bune). Aş începe cu seniorul Corneliu Coposu, o mare personalitate a  României, despre care, după ce a  condus  impecabil PNŢCD, mult după 80 de ani (apropo, vârsta a treia începe după 65 de ani! – n.r.) a câştigat alegerile, prin absenţă, dar după o prezenţă vie şi activă.

Despre el s-a spus: „Nu a avut funcţii, nu a avut măreţii, nu a avut poziţii guvernamentale. A avut NUME!”. Un altul, simpaticul irezistibil al opoziţiei anilor ‘90, nimeni altul decât Ioan Raţiu,  avea, la  80 de ani, un simţ al umorului  fără egal. Lumea a fost condusă, după Al Doilea Război Mondial, de Churchill şi Roosevelt, care aveau vârste de 70 ani, dar pe care nimeni nu-i poate înlocui în istorie!

Deşi nu este politician, este… rege, Regele Mihai, la 90 de ani, are mintea vie şi  luciditatea unui  tânăr şi mulţi îl invidiază  pentru asta. Mai sunt în politică Mircea Ionescu Quintus, a fost Ticu Dumitrescu, persoane (şi personaje)  care vor intra în istoria României postdecembriste. Ah, era să-l uit pe Ion Iliescu, şi el deja venerabil, dar lucid şi activ în planul  net-ului politic! Cine şi-a  luat consilier pe un cineva care a crezut că pentru lupta internă din PDL Arad trebuie aleasă calea biologică,  uitând aritmetica şi alte ştiinţe de bază, habar nu are despre ştiinţa imagologiei şi despre  spinii din  ramurile rupte de trandafiri.

Cine a lansat ideea că  o persoană, având vreo 58 de ani, este… la vârsta a treia, ar trebui  pedepsit. Cine a comandat o armă de imagine, folosind acest demers ilar, să-l dea afară  imediat pe autorul simulacrului de atac, pentru că  el va  consilia non-mental  şi pe viitor. Şi atunci, ce se va petrece la alegeri?

În fine, mă refer, desigur, la „grava acuzaţie” adusă unui  fidel membru  PDL, în persoana domnului Gheorghe  Seculici,  pentru „vina” de a fi  „la vârsta a treia”, fără măcar să fie. Şi dacă ar fi? Modelele de mai sus, chiar dacă conţin comparaţii din alte cercuri ale politicii, sunt destul de grăitoare! PDL are o problemă la Arad? Să şi-o rezolve, schimbând, mai întâi, consilierii de imagine. Totuşi, ei au făcut cuiva un bine. Lui Seculici!  Pentru că aşa au arătat că nu au alte ace la îndemână. Eu, una, m-am amuzat copios… Succes celor ce se consideră astfel, poate,  puberţii şi adolescenţii politicii din România. Succes, băieţi!

Şi cu tristeţea celui care a constatat  pierderea elanului unui primar care, trebuie  să admitem, are potenţial intelectiv, este  o persoană cultă şi cu o decenţă ce nu poate fi contestată. Cu toate acestea, însumate, domnul Ciuhandu s-a înconjurat de o armată de lăudători, mediocri, oameni falşi şi înclinaţi mai mult spre interesele personale decât spre cele ale comunităţii.

Primarul are sau poate avea în faţă o poziţie de fost primar, cu  activitate didactică în universitate, poate fi un bun reprezentant al României în anumite foruri, are o istorie complexă alături de PNŢCD, partidul Seniorului Coposu, al lui Ion Raţiu şi al altor mari personalităţi, care au susţinut sistematic monarhia, are un CV complex, care l-ar putea recomanda pentru multe funcţii onorifice sau distincţii. Dar nu pentru un viitor mandat la Primăria Timişoara. Asta nu este în faţa domnului Ciuhandu, ar fi prea mult!  Cu toate acestea, multe zvonuri îl indică în postura de eventual,  posibil candidat la Primăria Timişoara. Cel mai des  i-a  fost folosit numele în raport cu PDL.

Nu este adevărat, domnul Ciuhandu nu ar face  asta. Niciodată!  Oricât de prăfuit ar fi oraşul, ştiu sigur (şi am scris asta de mai multe ori) că nu ar merge în căruţa lui Băsescu sau a lui Ostaficiuc, niciodată! Eram întrebată, adesea, dacă aş crede un astfel de zvon şi am răspuns mereu la fel: NU! Acum, după vizita lui Victor Ponta la Timişoara, faţă de aprecierile lui Ponta  privitoare la Ciuhandu s-au scris idei de genul: Ciuhandu  ar putea  fi  candidatul USL la Timişoara.  Am aceeaşi părere: NU! Pentru un simplu motiv vizibil: candidat este Robu,  preşedintele PNL, dar, desigur, Ciuhandu nu este considerat un duşman al USL-ului.

Ar fi şi culmea, mai ales că în turul  al  doilea al  prezidenţialelor  din 2009, prima oară în viaţa sa, Ciuhandu, un PNŢ-ist  „taliban”, a  susţinut  candidatul  împotriva lui Băsescu, pe  PSD-istul Geoană. Dar,  bineînţeles, şi alţi „talibani” l-au votat pe Geoană, pentru că era şansa de a scăpa de  Băsescu. Şi, la urma urmei, de  ce atâtea justificări?

Opţiunile politice fac parte din familia libertăţilor noastre individuale, a libertăţilor noastre de exprimare. Revenind, din această perspectivă, la domnul Ciuhandu, acesta este victima  unui vârtej de zvonuri,  este pus  în bătaia  puştii zvonurilor  de orice fel, este, într-un fel anume, răzbunarea  foştilor securişti  pe  el, ca ţărănist, dar şi a  altora… pentru  aproape două decenii la primărie.  Oricât l-aş respecta ca om,  trebuie să admit, ca timişorean: aş vrea un alt primar!

Mi-e ruşine! Mă deranjează să merg la un magazin cu nume nemţesc (vezi reportajul despre LIDL-n.r.) şi să fiu tratată ca, pe vremuri, un evreu în ghettoul de nimicire, în care sărmanii erau călcaţi în picioare de cizma ofiţerului, mi-e ruşine că mi-am dorit atât de mult să avem firme germane, dar care au venit să ne polueze, să-şi fabrice produsele pe care nu le mai pot face în ţara lor, dar să picăm pe spate (de bănăţean, în cazul nostru, nu mioritic) şi să ne lăudăm cu investiţiile străine, mi-e ruşine că am ajuns ca în România să nu mai fie auzită vocea ciocârliei sau a privighetorii pentru că se aude prea tare tunetul rock-ului.

Avem instituţii care-i apără pe cetăţeni şi pe cumpărători, dar, vai, sunt corupte, se duc la sugestia nemulţumitului dar, vai, au primit un pachet de sărbători sau au fost lăsaţi să fumeze în biroul şefului şi atunci… ah, au plecat, nu au avut ce să facă, era prea cinică reclamaţia sau persoana prea… nervoasă! În România se confundă implicarea cu nervozitatea, se confundă dăruirea cu patetismul şi trăirea intensă cu… isteria! Poporul nostru se pierde?

Când iei atitudine, ici-colo, câte cineva, cu o privire blândă, dar oarecum temătoare, îţi spune: Felicitări! Ce bine că ai luat atitudine! Atât de rar se întâmplă… Mulţumesc, dar a fi alături de cel care a luat atitudine, abia aceea este implicare, este susţinere şi apoi, de ce nu, revoluţie! La Timişoara, primii din revoluţie aveau să fie „derbedei”, abia apoi au devenit, după ce toţi ne-am unit, revoluţionari! Unde ne este demnitatea? După revoluţie, miliţienii nu aveau curajul să iasă pe stradă, apoi unii au schimbat uniforma şi au devenit poliţişti! Toată demnitatea să stea, oare, în culoarea hainei? Atunci, să fie, oare, uniforma gen LIDL uniforma unui alt gen de comerţ, a cărui umilinţă trebuie să o acceptăm? Ei, bine, nu! Eu ştiam că demnitatea germană este nobilă, nu milităroasă şi bolovănoasă!

Dar să-i furi pe sfinţi… asta este abia superlativul absolut, în formă necunoscută în lume. Este degradarea şi degenerarea fiinţei, a lumii. Recent, se ştie, , ocrotitorul Banatului, sfântul care, în starea cunoscută, se află în Catedrala Mitropolitană Timişoara. Bucata furată se afla la Reşiţa, într-o biserică. Cine l-a furat a avut, desigur, un gând, fie crede că asta l-ar ajuta, ceea ce este aberant, venind dintr-un mare păcat, fie, spun unii preoţi, ar putea fi o tentativă malefică asupra bisericii respective.

Indiferent care ar fi motivaţia, efectul este grotesc: imaginea unei ţări în care nici sfinţii nu se pot odihni! O altă aberaţie este furatul capacelor de canal. Niciunde în lume, nici măcar acolo unde trăiesc popoare pe care le considerăm neeuropene, sălbatice, primitive sau cine mai ştie cum, nici acolo nu se fură ceea ce face bine colectivităţii. Lipsa capacelor de canal de pe străzi poate genera accidente grave de circulaţie, poate provoca şi răni oameni.

Poliţia este… rugată să facă ceva! În ce ţară din lume „rogi Poliţia” să facă ceva, când ea este OBLIGATĂ să facă asta! Să-i găsească pe hoţii aceştia mizerabili, care, la rândul lor, sunt susţinuţi de cei care colectează materiale metalice! De ce nu merge poliţia la aceste centre, să-i găsească pe complici şi, mai apoi, pe hoţi? Este profund revoltător să acceptăm să trăim aşa: cu sentimentul de panică, de lipsă de atitudine. Recunosc, aproape în fiecare zi, semnele laşităţii şi ale lipsei de onoare în grupuri, organizaţii, instituţii, partide, în ţară. Este surprinzător cum oamenii, din nou, ca pe vremea dictaturii, nu mai iau atitudine, se tem, nu fac nimic în faţa răului!

Toate acestea vor fi plătite de noi, de toţi, într-un mod dureros! Furatul este un păcat. Hoţul este, adesea, victima unui sistem putred. De aruncat! De la flotă la capace de canal, ce se mai poate fura? Ţara. Toată!

În fiecare seară, televiziunile din Bucureşti relatează fapte grave de corupţie din BOR, ierarhi pedofili, măicuţe care nasc copii în mănăstiri, cei vizaţi mai pleacă, îşi mai pun capul în jos, numai la noi, la Timişoara, episcopul-vicar Paisie, care i-a făcut viaţa un coşmar mitropolitului Banatului, nu pricepe. Mănăstirea Săraca este condusă de un personaj care, la rândul lui, are copii, undeva în România! Despre care voci de călugări şi preoţi spun că este un fals.

Nimeni nu reacţionează! Paisie a scos moaştele Sfântului Iosif de la Partoş, fără acceptul IPSS Nicolae, mitropolitul Banatului, din Catedrală, şi le-a dus prin ţară, fără binecuvântarea mitropolitului său! Mirenii se întreabă, în faţa celor două icoane din Catedrala Mitropolitană, care au lipsit multă vreme, fiind duse în Grecia, dacă mai sunt sau nu cele autentice. Se întreabă dacă sunt sau nu cele vechi, din 6 octombrie 1946!? Paisie îşi permite, în catedrala bănăţenilor, să ţină predici pentru… presă! Nu noi avem nevoie de predici, noi ne luptăm de 20 de ani să scoatem adevărul la lumină şi, fără presă, multe mizerii nu s-ar fi aflat, mult grotesc şi mult noroi nu ar fi fost pe masa dezbaterii publice, fără curajul jurnaliştilor. Ştim că nu ne iubeşte toată lumea, dar nu asta vrem. Ne iubeşte Dumnezeu şi ajunge! Paisie se laudă că va fi noul mitropolit al Banatului!

Dar mitropolitul, har Domnului, este în viaţă. Senin şi inteligent, cum îl ştim! Apoi, când va fi să fie, mitropolitul va fi, sperăm, cu voia lui Dumnezeu şi cu luciditatea sinodului, unul de-al locului, care să ne ştie nouă, laicilor, aşteptările, căutările, tradiţiile, obiceiurile, să ni le respecte şi să facă, din nou, catedrala neîncăpătoare. Şirul de intrigi, scandaluri, provocate de „domnul” Paisie, nu sunt specifice Banatului! S-a înconjurat de alţii, tot din afara locului, care nu ştiu că Banatul este cel mai primitor spaţiu din Europa, dar cu o condiţie: el se oferă cu generozitate, dar cere adaptabilitate şi bunăcredinţă.

Despre vicarul Paisie ştie şi Prea Fericitul Daniel, ştie Sinodul, lumea, ţara…Suntem deja prea-plini de informaţiile negative despre felul în care a prăpădit o bună parte din obiceiurile bănăţene şi aşteptăm un gest de onoare din partea sa. Acolo unde nu e dragoste, mai bine lipsă… „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, spunea Marin Preda, rostind o stare de care avem nevoie. Dacă nu ne iubeşte, mai bine să ne lase. Cred că e mai cuviincios pentru toată lumea!

Doamne, fereşte! Vreun oarecare funcţionar public, umblând şi el de colo-colo, să-l fi văzut, aşa mare cum e? Nimeni, nimic! Mai mult, la un moment dat, am aflat de la Primăria Timişoara că ar fi cu acte în regulă… Asta era deja prea mult! Şi atunci ne-am apucat de mica investigaţie, care are ca rezultat, hilar – har Domnului – la unison, răspunsuri negative. Nimeni nu ştia şi nu ştie nimic. Garajul stă acolo, pe domeniul public, de vreo 10 ani! Asta este mai mult decât în proza lui Kafka. Absurdul este depăşit de el însuşi. În Timişoara, oraş din România, ţară din Europa Unită, în Timişoara, oraş cu blazon, pe care-l iubim şi pe care-l apărăm, cineva a lăsat această aberaţie la vedere, fără nicio remuşcare. Dacă aş fi fost primar, ştiu sigur, m-aş fi plimbat, din vreme în vreme, pe străzile pe care locuiesc oamenii care m-au votat, dar şi cei care nu m-au votat.

Asta a făcut mereu primarul New York-ului, Giuliani, chiar dacă NY este cât o ţară! Pentru disponibilitatea sa faţă de oraş, oamenii l-au iubit şi-l amintesc şi acum cu mare drag. Să presupunem că, primar fiind, devii prea ocupat. Buuuuuuuun! Ai, însă, o mare de angajaţi, care, de cele mai multe ori, agreează, în primărie, jocurile pe calculator, mişcatul de ici-colo, fumatul în spaţiile interzise, prelungitul orei de prânz, pierderea timpului ca artă pentru artă. Ei de ce nu ar fi putut descoperi garajul din mijlocul drumului? De ce nimeni din vreo instituţie publică nu a văzut? Poate din acelaşi motiv pentru care ţara asta este condusă de orbi şi de surzi?

Un reper negativ este aspectul circulaţiei şi al blocării oraşului, atunci când plouă. Traversarea oraşului presupune o oră, cel puţin. Nimic din „inteligenţa” circulaţiei nu se regăseşte în acele momente. Nimeni nu a gândit relaxarea străzilor, ieşiri laterale, pe care până şi Bucureştiul le-a făcut, nimeni nu creează în perspectivă proiecte pentru eventuale crize de situaţie, toată administraţia noastră, poliţia, „comisiile şi comitetele” aferente gândesc numai pentru distanţe demne de pasul melcului.

Timişoara sub norii dezlănţuiţi este o biată mlaştină din care-ţi vine să evadezi cât vezi cu ochii. În mijlocul drumului, pe un bulevard important al Timişoarei, lângă semafor, cu jumătate de maşină pe „zebră”, o „doamnă” cât o zebră adevărată mânca un langoş din care-i curgeau toate zemurile fiziologice, dar şi patologice, blocând circulaţia. La întrebarea: ”este normal ce faceţi?”, ea răspunde, cu sinceritatea infantilă a unui etilic surprins de propria-i nebunie: ”nu…”. Adică ştia că nu aşa se opreşte, nu aşa se circulă, nu aşa… dar îi lipsea, fundamental, respectul faţă de cei din trafic şi mai ales frica de amenzi şi de poliţie, care este marele absent al oraşului.

Taximetriştii îşi fac de cap, conduc şi comunică agresiv, în vreme ce pentru taximetre nu se fac culoare suplimentare, după modelul european. În oraşele aglomerate, taximetrele circulă pe liniile de tramvai, ele eliberând astfel traficul pentru automobile. Timişoara nu are centură pentru sudul oraşului, toate maşinile grele sufocă traficul pe Calea Şagului, este o aventură ieşirea spre sud (Reşiţa, Moraviţa).

“Băieţii dăştepţi” din zona puterii nu au mai avut timp să lucreze la tema asta, aleşii judeţeni ai puterii având energii pentru propria înavuţire şi pentru propria bombare de piept, restul – deşertăciuni cu iz de DNA. Norocul nostru cu interesul Aradului pentru aeroport, altfel nici centură spre nord nu aveam. Incompetenţa, birocraţia, nepotismul, delăsarea, prostia, un lung şir de atribute care caracterizează echipele de conducere (vremelnice, dar păguboase) se văd toate, mai ales în ultima vreme, la Timişoara. Împodobită sau nu de Crăciun şi de toate… Timişoara plânge în aşteptarea unui „conte eliberator”, altfel nu o să mai ştim unde duc drumurile…

Din „cetatea” sa, o închisoare sfântă din Mănăstirea Prislop, unde avea să fie ucis de către doi securişti (din păcate, s-a aflat asta abia recent), Arsenie Boca, acuzat de misticism de către comuniştii şi securiştii vremii, avea să facă predicţii despre România, despre viitorul nostru. Scrierile ce conţin mărturisiri despre Părintele Boca susţin că el i-a spus, inclusiv lui Ceauşescu, că viaţa sa se va sfârşi la scurtă vreme după cea a Părintelui Boca.

Zilele sfârşitului de noiembrie ‘89 erau ameninţătoare, cu presiuni greu de descris, era ceva în aer (aşa am putea formula, în termeni simpli), zidurile aveau inscripţii antiCeauşescu, anticomunism, era o spaimă amestecată cu speranţă, se simţea ceea ce, de fapt, avea să se întâmple peste numai două–trei săptămâni. A venit revolta, fiorul fantastic al eliberării de spaime, curajul strigătului: revoluţia! Îmi amintesc cum oamenii, pe stradă, în tramvai, în universităţi, oriunde, se iscodeau unii pe alţii. Întrebările interioare erau, cred, aceleaşi: Este sau nu la fel ca mine? Doreşte sau nu, la fel cu mine, ieşirea din închisoarea dictaturii nemernice? Azi, simt aproape la fel.

Oameni care speră la eliberare. Preoţii din Biserica Bănăţeană speră şi aşteaptă, cu sufletul la gură, eliberarea de sub dictatura episcopului-vicar Paisie, o persoană pentru care Banatul este doar scena pe care poate fi un fel de dictator al sufletelor. Sub ochii lui, mor suflete. Jignirile, ridicatul tonului, temele acestea lumeşti ale existenţei ar trebui să nu fie valabile în biserică. Dictatura, oriunde ar fi ea să fie, în biserică, în organizaţii de orice fel, în politică, are un singur sens: pieirea! Şi ea piere, chiar şi acolo unde dictatorii se simt cel mai bine! România este în pragul colapsului material, moral, economic, social, dar, mai ales, politic.

Politicul, aşa cum este el generat la noi, în mâinile unui marinar cu ochii injectaţi de mânie şi ale unei femei agresive şi dominatoare, cu aere de Troia, devine modelul comportamental public al românului. Dacă românul este preot, profesor sau tractorist, tendinţele dominatoare aţâţă firea sa mioritică, îi stârneşte dorinţele de a fi liber, de a fi demn!

Prea multă ticăloşie s-a adunat în România, în toate domeniile. S-a ajuns ca mici şefi să devină mari dictatori, micii aşezaţi pe responsabilităţi temporare să-şi arate „pieptul de aramă”, spre marea lor pierdere. Se numeşte amăgirea sinelui! Se mai numeşte prostie şi mândrie pierzătoare. Adio, tuturor dictatorilor din lume!

A făcut pentru Biserica Ortodoxă Română ceea ce mulţi nu ar fi îndrăznit: a realizat, după revoluţie, prima întrunire ecumenică din România, cu o slujbă religioasă la care au participat toate cultele din Banat, a fost primul, poate singurul care şi-a mărturisit o anumită relaţie cu fosta securitate, a scris zeci de cărţi, a studiat, a iertat, a împăcat oameni, culte, biserici, a retrocedat proprietăţile Bisericii Greco – Catolice. A deschis uşa larg Regelui Mihai, atunci când alţii se temeau, când alţii fugeau…

Mitropolitul nostru a ştiut şi să îndure. A trecut, după modelul Mântuitorului, prin încercări grele, la capătul cărora, deasupra tuturor durerilor, este smerenia. Dar azi, la uşa mitropolitului vor fi flori albe, cele care-i plac, vor fi oameni cu zâmbete bune sau prefăcute, aşa cum se întâmplă de obicei cu personalităţile cărora li se restricţionează relaţia cu cei din jur. Mitropolitul Nicolae şi-a păstrat fineţea.

Are o blândeţe şi o bunătate care-l fac să pară o icoană vie. Dacă locul său din scaunul mitropolitan, din catedrala Timişoarei, este gol duminica, la Sfânta Liturghie, timişorenii ştiu să-i aştepte binecuvântările. Dacă asta se întâmplă este pentru că la 88 de ani devine mai grea, poate, mişcarea. Sufletul însă, mintea, inima sunt frumoase şi bune.

Sunt în aşteptarea prietenilor adevăraţi, a celor care nu uită serile superbe de Crăciun de la Mitropolia Banatului, cu acele colinde româneşti, în liniştea casei, cu bradul înalt, împodobit ca în poveşti. Şi a celor care nu uită cântările corului Catedralei Mitropolitane de Paşti, de Înviere, urmate de Imnul Regal, cu acelaşi cor, vechi de când Imperiul Habsburgic, vechi de când Sfântul Imperiu Roman, cor pe care numai Timişoara îl avea, la fel cum numai Viena, la vest de noi avea…

Bănăţenii adevăraţi sunt datori pentru istoria Banatului să nu uite toate astea, pagini de mândrie de care avem nevoie. Numai un mitropolit bănăţean poate înţelege şi cultiva spiritul bănăţean al bisericii noastre. Nimeni altcineva! Modelul Mitropolitului Nicolae trebuie luat ca atare. Şi atât. La mulţi ani, Înalt Prea Sfinţia Voastră! Fie ca personalitatea voastră, ca intelectual, ca om al bisericii, ca suflet nobil, să ne fie model. Dumnezeu să vă dea linişte în suflet!

Suspiciunea ca SRI să devină un fel se securitate reformată în aria investigaţiei, şi nu doar a informaţiei, nu sună democratic. Asistăm la arestări de primari ai puterii, vezi cazul Apostu, de la Cluj, asistăm la bâlbâielile lui Boc, el cu imaginea sa de cuminte, dar nu cu… minte (prea multă) şi mai ştim (din ceea ce ni se spune) că urmează şi alte judeţe, tot ale puterii. Apostu de la Cluj era, deja de mult, caz public despre care se vorbea şi în taximetre. Nu era vreun semn mistic acela că el vorbea pe zeci de telefoane.

La ce i-a folosit? Spectacolul oferirii pe tavă a celor de la putere, dar nu numai, a celor care au funcţii publice, se hrănesc din bani publici şi fac poza fecioarelor neatinse de patima ispitei, ne este binecunoscut. Aproape nu este seară să nu citim, pe sticla televizorului, stenograme, discuţii între unii şi alţii, înţelegeri, promisiuni, dar de cele mai multe ori apar avocaţii care arată, invocând constituţia şi codurile, că nu s-au făcut legal interceptările, că nu s-a consumat promisiunea telefonică, şi multe altele. De cele mai multe ori, eroii din spatele textelor scrise, pe baza interceptărilor sunt procurorii, cu nume sau fără nume.

Profitând de genul de spectacol oferit de televiziuni, am găsit, pentru a nu ştiu câta oară, forme de manipulare a unor nume, a unor funcţii, în legătură cu unele cazuri care nu au legătură cu persoane în funcţii publice, care au legătură cu unele conflicte de natură economică, situaţii conflictuale între firme private, dar în care se foloseşte, intenţionat şi greşit, numele câte unui procuror. Recent, un cotidian din Bucureşti, relatând, într-un fel anume despre un caz deja binecunoscut, cazul Aton Transilvania (care, de fapt, nu mai poartă de luni de zile acest nume, fiind de mult vândut unei firme cipriote, cu acţionari prin insule din Pacific sau de oriunde) foloseşte şi citează, chipurile dintr-un dosar de cercetare penală, numele unui procuror din Timişoara, care, sunt sigură, habar nu avea că o să-i fie vehiculat numele, pentru influenţarea cazului.

Cotidianul nostru a scris numeroase articole despre acest caz, dar nimeni dintre noi nu a îndrăznit să citeze sau să vehiculeze numele vreunui procuror sau judecător, ca şi cum noi am şti cu precizie care ar fi părerea unui magistrat, înainte de pronunţarea pe caz! Este un caz de încălcare flagrantă a codului etic, cu tentativă de influenţare a justiţiei. Dacă în anii ‚90 , acest lucru se făcea frecvent, acum, după intrarea în UE, ne străduim să respectăm cerinţele. În textul din ziarul respectiv se foloseşte frecvent numele procurorului Sandu Antoniu, de la DIICOT, despre care ştim că este deasupra oricărei suspiciuni de a se lăsa influenţat în vreun caz şi care nu ar fi putut da date dintr-un dosar de anchetă. Paradoxul face că tocmai ziarul nostru a fost cândva pe masa acestui procuror, în urma unui conflict inventat de un fost angajat. Se întâmplă…

Calitatea sa profesională nu poate fi pusă la îndoială! De aceea, cred că el s-ar putea autosesiza pentru folosirea numelui său, citat fiind, ca şi cum ar fi furnizat date dintr-un dosar! De ce am comparat cu acele cazuri în care se vorbeşte despre persoane publice? Pentru că, ştiută fiind plăcerea unor români privind masa de „operaţie” a vedetelor, se strecoară, deloc întâmplător, astfel de „erori”. Presiunea pe justiţie, pe procurori, este, oricum, foarte mare. Politicul se amestecă în anchete. SRI se amestecă şi el. Noi cine am fi să facem la fel? Şi chiar pe procurorii care nu se lasă la vânt, ca frunzele…