Undeva, din mica copilărie, îmi sună în minte un fel de refren muzical care avea versurile infantile așa: ”București, București, să ne trăiești!”. Mi-a venit în minte zilele trecute, când am participat la o conferință timp de două zile, în București. De câte ori ajung în București am deja graba mentală de întoarcere acasă. Presiune în trafic, agitație, oameni nerăbdători, poluare, amestec de nepolitețe cu o agresivitate, poate involuntară, toate într-un colorit specific capitalei. Poate toate capitalele par așa în ochii celor care nu locuiesc acolo, dar trăirile noastre umane au legătura cu educația proprie, confortul dobândit, cultura zonei în care ne-am format fiecare dintre noi.

Nu doresc să fac o analiză psiho – socială a atmosferei din București, comparând-o, desigur, cu ceea ce cunosc cel mai bine: orașul în care trăiesc: Timișoara. Dar nu pot să trec la capitolul ”nu contează” ceea ce văzând direct, avea să mă impresioneze dureros, trist, mai mult decât negativ. După vreo șase – șapte kilometri parcurși pe jos, Bucureștiul este o hartă deschisă a murdăriei, prafului, a aspectului unei așezări urbane egalabilă poate de orașe prăpădite din America Latină: străzile nespălate poate de ani de zile. Trotuarele pline de praf, iar magazinele de pe Magheru, bulevard care avea cândva strălucirea lui, au ușile încărcate de praf deja stratificat din amestecul greoi cu umezeala zilelor în care plouă. Sila de a apăsa pe clanța de intrare te ține departe de intenția de a intra, nimeni nu a mai spălat o vitrină sau vreo ușă de magazin poate de ani de zile. În dreptul coșurilor de gunoi sunt depozitate pungi cu mizerii lăsate de anumiți trecători, dar nimeni nu ia atitudine. Nu am văzut vreun polițist local, nu am văzut vreun trecător care să le spună celor care aruncau (chiar am fost martora aruncării unei cutii plină cu mucuri de țigări) ceva pentru corectarea atitudinii. Dacă la Timișoara, în urma multor campanii pe care le-am făcut de-a lungul anilor, mai ales cu cluburile Rotary, oamenii mai iau atitudine, la București acest lucru nu există. Trecătorii sunt ”surzi și orbi”.

Nici măcar în recepțiile hotelurilor bune (sau scumpe, cum vreți), nu există emulație pentru politețe. Este adevărat că se lucrează cu mulți imigranți, dar parcă aceia se străduiesc chiar mai mult pentru un zâmbet, fie și doar din obligație profesională.

Oamenii fără adăpost sunt la vedere. La noi, au reapărut prin intersecții, prin parcuri, în București stau pe scările unor instituții publice. Cei mai mulți sunt bărbați, destul de tineri, cu bagaje murdare, cu lenjeria pusă ”la soare”, este incredibil acest aspect suprarealist, bun de adăugat în filmele marilor realizatori italieni, preocupați cândva de partea degradantă a lumii ”civilizate”.

Despre vorbitul pe stradă la telefonul pus pe speaker, ce să spun? În toate comunitățile a apărut acest fenomen stupid, din care auzi și ce spune sau țipă cel ce trece cu al lui cap în jos, de parcă ar căuta ceva, dar și ce spune interlocutorul. Dacă Bucureștiul este mai mare, după logica fenomenului, evident, sunt mai mulți țipători cu fețele în ecranele murdare de praf decât la Timișoara, unde populația este mai mică de cel puțin șase – șapte ori.

Bucureștiul este capitala României. Vai, ce informație am dat! După aspect, nu. După aspect este un oraș ce îmbolnăvește prin tot ceea ce se vede. Lipsa respectului interuman, a politeții, lipsa igienei stradale. Fumul teraselor închise, cu lipsa respectului față de lege, zgomotul infernal necontrolat, deși avem legi, lipsa unei omenii minime, în relația cu cei din jur…

Jalnic.

Deși sunt foarte critică cu modul în care este administrată Timișoara noastră dragă, deși este mult de îmbunătățit, față de cum era cândva, pe când era orașul florilor, Mica Viena, la întoarcere, am avut senzația că am schimbat un gablonț ruginit cu un diamant montat în platină.

The post ”București, București, să ne trăiești!” appeared first on Ziua de Vest.