Despre frământările fără sfârșit, precum valurile mării, ale politicii românești, se poate scrie fără punct. Constatare banală, toată lumea știe asta. Ceea ce a fost nou pentru mine, la aceste ultime ”drame” și dramolete din Parlamentul României, dar și din textele scrise (unele, aproape ditirambic) de anumiți autori, cu sau ”fără drepturi de autor” recunoscute instituțional, a fost distanța fizică de la care am urmărit. Una fizică, de aproape 1000 de kilometri, de care aveam nevoie ca de un altfel de aer. Am rezistat să urmăresc telefonul cu ale sale complicații tehnologice, maximum 20 de minute. Doamne, ce bine a fost!

Poate de aceea am avut ochi pentru câteva detalii din preajma mea. Detalii pe care le voi împărtăși aici. Grecia, mare atracție a românilor, are farmecul său, iar istoria sa nu contenește a ne uimi. Mereu constat ceva despre norocul grecilor: li s-a urzit asta în urmă cu mii de ani, când strămoșii lor deja aveau a le pregăti viitorul. Aproape totul este de atunci… iar ei, grecii, vorbesc despre înaintași ca despre verișorii lor în viață. Asta se simte. Poate că de aici vine atracția noastră balcanică spre greci. Era o vreme când în jur, în vacanță, pe lângă limba noastră, se auzeau: germana, suedeza, italiana, apoi, tot mai des, limba sârbă.

Mă întrebam de ce nu merg sârbii în vacanță în Croația? Răspunsul nu este greu. Din păcate, urmele războiului din anii 90 nu s-au șters. Poate s-au mai estompat, dar nu putem înțelege pe deplin trăirile unor familii care au rămas traumatizate profund. Un alt război aduce acum în Grecia mame și copilașii lor, fără tați, din Ucraina și Rusia. Copiii sunt frumoși și suavi ca niște îngeri. Sunt parcă coborâți din picturile marilor renascentiști. Dureros. Vorbesc cu tații lor prin tehnica modernă.

Copiii sârbilor însă sunt în vacanță cu familia, cu familiile lor. Familiile sunt mari: părinții, uneori unii bunici, iar ei, cei mici, doi – trei, impresionant. Ce deosebește familiile acestea de altele? Copiii ascultă. Nu aleargă printre mese, nu deranjează turiștii, iar dacă pornesc (așa cum este firesc la anumite vârste) spre ”obiective atractive”, părinții îi întorc din drum. Fără acel penibil: ”nu le facem observații pentru că le afectăm personalitatea”, fără ”noi îi lăsăm să fie liberi”, fără acele depășite metode de relaționare părinte – copil, inventate de țările nordice acum 40 de ani, pe care chiar creatorii lor le reformează din rădăcină. La lift, părinții își țin de mână copiii pentru a lăsa locul de trece adulților, deși adulții (turiștii) schimbă locul, dându-le, desigur, prioritate. Copiii nu țipă, nu strigă, li se spunea ”șșșttt!”, fără să apară sindromul de ”pareting de tip nou”.

Nu pot relata toate scenele, desigur, dar am rămas impresionată de calmul acelor familii, deși sârbii, în general, au renumele de a vorbi apăsat în public, de a fi mai vocali, chiar uneori locul nu era potrivit cu momentul.

Îmi amintesc acele ”Maria!”, acele ”mamă!” acele stridențe verbale insuportabile, în vacanță, în public, cu efect de șoc cardiac (pentru unii), unul din motivele pentru care de un sfert de secol nu mai merg la Marea Neagră, nu mai doresc să fiu ”la noi, acasă”, nici la ”marea unică”, plină de drone eșuate sau de echipamente militare ”pierdute” în valurile mării.

Ce mult contează oamenii pe lângă care trecem, fără a-i cunoaște. Ce mult ne pot schimb gândurile niște străini de noi, de grupul nostru, de viața noastră….

Copiii sunt viitorul. Ei nu știu politică, nu fac grupuri perverse pe rețelele sociale, nu pot face planuri pentru 20 de ani, dar joaca lor, ochii lor, zâmbetul lor, toate ne vorbesc despre… peste 20 de ani!