Una dintre expresiile care mi-au rămas vii, prin împrumut afectiv, dar şi prin realizarea unei imagini plastice despre om, este cea a bunicului meu, care spunea: „Cine-i domn, e domn şi-n şanţ!” Adică, cine are sânge de om educat poate purta şi o cârpă, cu o condiţie: să fie curată, poate sta pe buza unui şanţ, la ţară, că tot îl observi, îl saluţi şi simţi că vrei să-l respecţi.
Este vorba despre o descoperire: ai găsit acolo un om valoros. Se spune că l-ar face pe om, dar nu se spune că ea, haina, nu este totul, este doar paleativul unei persoane cu o personalitate deosebită! Despre haine să vorbim? Nu, despre ţoapa! Despre ţoape! Într-o lume în care eleganţa se confundă cu kitsch-ul, în care cromatica se confundă cu agresivitatea de culori, în care hoţii sunt şefi de state, iar curvele… mari „şefe” ale… şefilor, ce să aşteptăm de la cei care aleargă după scumpătăţile ieftine? Eleganţa este simplă? Nu! Are legătură cu simplitatea, dar este dincolo de complexitate, adică, trece cu ritm de vals peste complexitatea aparent simplă, devenind ceea ce numim elegant. Hei, asta nu are legătură cu ţoapa!
Ea habar nu are despre eleganţă şi stil. Are bani şi atunci crede că alegerea lucrurilor scumpe rezolvă problema eleganţei. Fals! Nu poţi avea rochie de 14.000 de lire sterline şi unghii negre de cucuvea din cimitir. Cum nu poţi avea decolteul adânc până la talie, ca şi cum ai fi figurantă de cabaret ieftin! Am văzut ţigănci cu rochii de la Versace, care dansau cu pistolul la brâu, la mare adunare domnească, doar că nu erau persoane publice, nici nu trăiau din bugetul public! Ele vindeau aur. Am văzut „fete de fete” cu rochii de la Chanel, cumpărate de „amanţii – tătici”, dar erau repetente. Se credeau frumoase doar pentru că aveau gene false!
În fine, ţoapa de Pleşcoi, acest nou produs al politicii mioritice, este, din păcate, un model prost. Povestea cu rochia a fost subiect de presă scrisă şi audio – vizuală până la refuz! Aş fi putut să nu scriu, dar nu pot să stau deoparte. Nu pot să nu-mi exprim revolta faţă de modul în care ele, pupezele şi ţoapele naţiei, se suie în copacul inconştienţei lezând imaginea femeilor adevărate. A femeilor demne, curajoase, elegante prin naştere, nu prin contrafacere, a femeilor care nu se duc în linia zgomotoasă a terenului din decenţă, din prea mult bun-simţ. O femeie elegantă ştie că atunci când va trebui să apară public, într-o lume sărăcită mizerabil de politicieni corupţi, atunci ea va purta o haină decentă, simplă, nu va epata şi nu va striga „aici sunt eu!”. O femeie autentică, plină de viaţă, inteligenţă şi afectivitate faţă de semenii săi va fi observată oricum, pentru că este unică! Ţoapa despre care s-a făcut prea multă vâlvă nici măcar nu este autentică. Este o imitaţie. Seamănă cu o blondă oarecare din parcările pentru TIR-uri (de orice fel!). Păcat de ruşinea care nu mai are capăt.
