Bulza. Comuna Margina, județul Timiș. La un pas de noi, de cei care (ne) trăim viețile agitate, adesea încărcate cu teme grele, ce ne scot din suflete uitarea, trăiesc oameni cu poveștile lor de viață, abia atingând pământul.

La un pas de Făget, la o jumătate de oră de șofat, într-o zonă ce amestecă câmpia cu dealul, aproape ca în Toscana, există niște comunități în care oamenii trăiesc din rugăciunea spre Dumnezeu. Se hrănesc din rugăciune, singura care le dă speranța zilei de mâine. Modești, aparent triști, dar cu sufletele mari cât Dealurile Măgurii, pe lângă care traseul Timișoara – Făget – Bulza se desfășoară, ca într-un desen geografic, ei trăiesc viața, așa cum doar la începutul secolului al XX-lea, poate, se mai trăia…

Doamna dr. Anda Pescariu, președinta Asociației „Vocea Femeii în Comunitate”, asociație care are deja un prestigiu recunoscut în Timișoara, dar și în Timiș, a organizat în urmă cu două zile o… „caravană a omeniei” pentru familiile din Bulza, cu oameni pentru care timpul a stat în loc. Desigur, mai multe mașini, persoane din asociație, dar și membri simpatizanți, eliberați de orice interese mercantile, de orice dorințe de „imagine de binefăcători”, au luat drumul satului bănățean, în care suferința singurătății și a bolii își face cale tristă printre locuitori. Unii dintre ei nu au curent electric în case. Alții, bolnavi, sunt ajutați de vecini să-și facă un mic foc într-o sobă veche de zeci de ani. Scheletul de rezistență al unor case este ca cel al unor oameni la capătul zilelor.

Cum supraviețuiesc? Cum au supraviețuit? Este oare acest sat, ca și altele similare, un fel de lagăr al suferinței umane?

Unii dintre locuitori nu au fost la un medic de zeci de ani.

Dr. Anda Pescariu, cardiolog, știe să asculte inimile și fără stetoscop. Are „inimă inimoasă” (pleonasm asumat) pentru cei aflați în situațiile celor din Bulza. Vizita în sat a fost o bucurie pentru cei șase locuitori ai satului. Bucuria l-a avut „părtaș” pe preotul satului, Ovidiu Capotescu, care a realizat o listă de nevoi, medicamente și hrană… și le-au primit. Lipsa medicamentelor s-a conturat odată cu ordonanța Guvernului Bolojan, care a exclus din asigurările sociale pe cei sărmani, cazuri sociale, care nu au parte de nicio asigurare (nu au fost în cadrul unui CAP al vremurilor trecute), deci sunt descoperiți în fața prețurilor crescute ale medicamentelor. Acum au medicamente, pentru că asociația amintită le-a dus acestor oameni spre alinarea (chiar dacă temporară?) a unor dureri.

Durerile lor sunt sufletești, dar și fizice. Ei sunt oamenii care au ales să nu-și părăsească casa bănățeană, casa părintească, casa iubirilor adolescentine și a familiilor pe care, în parte, nici nu le mai au. Ștergarele lor cusute cu zeci de ani înainte, măsaiele lor pe care odinioară stătea pâinea frământată în casă, coaptă în cuptorul cald, toate sunt semnele unei lumi ce dispare lent, dar sigur. Ale unei lumi pentru care durerile profunde nu mai au glas. Sau au, dar glasul este stins…

Lumea din care niște femei moderne, energice, au plecat spre Bulza este cea a luminilor și a unei vieți intense.

Lumea din care s-au întors spre Timișoara este o lume tristă, cu flori ce plâng din târnațul caselor bănățene lăsate în urmă de niște generații ce se vor identifica doar după numele dintr-un cimitir.

Într-o zi, Bulza…

The post „Vocea Femeii în Comunitate”, pe urmele unei comunități aproape uitate… appeared first on Ziua de Vest.