Ziua Eroilor, azi, de Ziua Înălțării Domnului nostru, Iisus Hristos. Se vorbește despre eroii de război, dar despre eroii Revoluției de la Timișoara, mai timid. Nimic despre eroii călcați în picioare în închisorile comuniste, nimic despre eroii morți în Bărăgan, deportați din Banat în Ziua Rusaliilor din 1951. Eroii nu plâng, nu strigă, nu cer nimic. Ei sunt doar în inimile și memoriile noastre, sunt personaje vii, dar în altă lume. Și-au dat viața, au suferit pentru ca mulți dintre noi să ne bucurăm de ceea ce avem acum. Nepăsarea, ignoranța, ba chiar și clevetirea despre unii eroi nu ne fac cinste. În timpul Revoluției de la Timișoara, în febra mișcărilor generatoare de energie unică, au murit poate chiar și unii timișoreni care nu au fost în stradă să facă revoluție. A murit un copilaș în brațele tatălui, lovit de glonțul ucigaș… Copilul acela nu avea nicio vină. Tot erou este, i s-a curmat viața într-o singură clipă. Dintr-un glonț al unei arme mânuite de cineva care susținea regimul dictatorial. Și familia ce a rămas cu o durere inimaginabilă este o familie eroică, care a trebuit să poarte și va mai purta durerea pierderii copilașului până la moarte. Și acesta este un eroism.
Deținuții politici care au murit în închisorile comuniste au fost și rămân eroi. Au luptat cu fiara comunistă, au stat în așteptarea americanilor ”salvatori”, au murit cu Biblia în mână sau fără o lumânare la căpătâi, au înfruntat răul mare al istoriei, dar nu au cedat. Acum, abia se mai fac câteva slujbe pentru ei, noroc cu unii preoți cu har, cunoscători ai istoriei, culți, care mai țin standardul memoriei. Deținuții politici care au ieșit în viață din închisorile comuniste nu sunt, și ei, eroi? Au stat ani de zile în chinurile mizerabilelor închisori comuniste, au ieșit, dar afectați grav de lipsa hranei, a medicamentelor, de chinurile ulterioare impuse de Securitatea regimului comunist. Și familiile lor au fost și rămân eroice. Suferința aceea care a scrâjelit sufletele celor de acasă, și ea a fost eroică. Așteptarea, durerea, umilința, uciderea sufletelor, crima împotriva spiritului, fapte indescriptibile, toate sunt pe o listă teoretică a suferințelor eroice ale celor care au devenit eroi prin greaua suferință, de la distanță, alături de cei întemnițați.
De multe ori, folosim expresia ”ai devenit erou, na!” în sens peiorativ. Lumea ironizează faptele bune, adesea. Dacă cineva face un gest majestuos, nobil, poate fi ironizat de armatele subculturale care-și defulează pe rețelele sociale incapacităților lor de a fi buni. Dacă cineva este brav, face un demers public împotriva unor nedreptăți, este ridiculizat repede cu apelativul ”erou”, dar în sensul în care hoardele barbare ale inculturii pricep să o facă. Nu e nimic. Este și ziua acestor eroi!
Un copil de doar câțiva ani poate fi erou, dacă prin zâmbetul lui a dezamorsat o ”bombă” a unui ins rău, care ar fi vrut să acopere cu o înjurătură incapacitatea sa de a pricepe lumea.
Oamenii sunt eroi, fără să știe, de multe ori.
Pentru cei care au fost eroi, pentru cei care nu știu cât de eroici au fost sau sunt, pentru spiritele demne, o rugăciune tăcută…