Noi, cei care am avut din istorie un împărat (uneori, câte o împărăteasă) comun cu austriecii, dar și cu ungurii (asta este, unora nu le place, alții habar nu au), știm cine a fost Frantz Josef. Unde mai punem faptul de a o fi avut ca soție pe superba Sisi, rămasă în istorie nu doar prin frumusețea răpitoare, dar și prin talentul diplomatic de care a dat dovadă. Frantz Josef a fost ultimul împărat al Imperiului Austro – Ungar, dar… el trăiește! Trăiește nu doar prin paginile cărților și din tablourile imense din care ne ”privește” critic, dar mai ales din modul în care a inspirat, acum, în lumea noastră, unul dintre cele mai gustoase preparate din restaurantele Vienei, numit ”tafelspitz”. La Plachutta, localul pentru care este nevoie de rezervare, la orice oră a zilei, este căutat de politicieni, scriitori, jurnaliști, turiști curioși pentru a încerca alte gusturi, se caută mereu tafelspitz. Ce are deosebit mâncarea aceasta? Pentru cei născuți și crescuți aici, este aproape obișnuită. ”Zupa” de vită, ea este vedeta, cea cu tăiței, din care se scoate, pentru felul doi, din supă, carnea de vită, moale și gustoasă, care se mănâncă cu cartofi fierți, dar și cu niște sosuri minunate, făcute în casă, era meniul duminicilor în familie. Alături de carnea de vită, osul, din care se ia măduva, apoi se pune pe pâinea prăjită. Simplu. Departe de mine dorința de face un text cu profil culinar, de altfel, nu mă pricep prea bine la asta, dar dacă l-am citit pe Proust, în adolescență, că (ne) trebuia pentru literatură, iar Proust transmitea gustul madlenelor făcute de mătușa sa într-un mod unic, atunci de ce nu am avea dreptul să invocăm (doar dacă vrem, nu-i așa?) gustul unei supe de vită?
Viena, de altfel, întreaga Austria, trăiesc plăcerea tafelspitz-ului, dar și șnițelului de vițel, în localuri, în familii, la întâlnirile cu prietenii, vita fiind parte din bucuria umană simplă. Acolo fiind, te întrebi: ce vrea Bill Gates? Cum vrea el să ne demonstreze că vacile trebuie să dispară? Că poluarea făcută de ele bate toate recordurile cumulate din suma tonelor de rocă ce conține Litiu, plus Cobalt, Nichel, Cupru, Magneziu, Aluminiu și altele, necesare producerii bateriilor pentru mașinile electrice, iar după epuizarea bateriilor, nu se știe cum vor fi reciclate?
Să își ucidă omenirea minunatele văcuțe, care până nu demult erau adorate pentru materialul biologic folosit ca îngrășământ natural? Și mai ce?
Nu, nu sunt victima celor ce scriu scenarii despre viitorul omenirii, nici a unui ”guru” profund scufundat în meditații inventate, în poze despre viziuni extraterestre, dar am bucuria de a fi trăit plăcerea gusturilor simple, a farmecului relației cu natura, cu sunetele venite din depărtările unui câmp larg și generos, cu bucuria de a sta la soare, de a mânca un șnițel adevărat și de savura mirosul vițelului proaspăt născut. În timpul comunismului blestemat, cineva care îndrăznea să taie un vițel din propria sa ogradă, era condamnat la închisoare. Condamnarea era compatibilă cu pedeapsa pentru crimă. Acum, manipularea împotriva vitelor este atât de mare, încât aud chiar persoane foarte tinere vorbind cu o ușurință ce frizează ridicolul, despre sărmanele animale.
Europa își vede de drumul ei, Europa ia masa, prin cetățenii săi, pe fețe de masă din damasc brodat, cu tacâmuri din argint sau nu, dar neapărat cu tacâmuri elegante, la prânz își ia, așa cum spune Biblia, ceea ce Dumnezeu a dat omului să stăpânească, iar istoria va dovedi cine a avut dreptate. El sau.. .ei?
Europa păstrează încă romantismul său, a muzicii sale, a Dunării ce ne mângâie și nouă granițele, ea nu va renunța la ceea ce știe de sute de ani.