Caile disperarii

La ora la care scriu acest editorial nu se va fi decis încă soarta guvernului şi a lui Boc, el însuşi un personaj speriat al politicii româneşti. Ceea ce ştim, cu siguranţă, este că zeci de autocare, maşini de tot felul au luat calea Bucureştiului, pline de oameni revoltaţi, supăraţi, intrigaţi de impotenţa guvernanţilor, de deciziile tâmpe ale Puterii, de ambiţiile fără seamăn ale lui Băsescu-Udrea şi restul găştii.

Drumul a fost greu, din cauza vremii sau a gropilor din asfaltul incomplet, turnat nu de „specialiştii în autostrăzi”, ci de servilii regimului Boc-Băsescu. Mai concret: pe drum, în fiecare mic oraş sau comună mai răsărită, poliţiştii (cei fericiţi cu salariile şi mita de la drumul mare!) au oprit, sistematic, autocarele şi microbuzele, cercetând fiecare act de identitate al celor din maşini, fiecare foaie de parcurs, fiecare respiraţie! Senzaţia? Cei din autocare spun: „ca în vămile umilinţei, pe vremea când treceam spre alte ţări… prin frontiere!”

Lia Lucia Epure
Ei, de fapt, treceau prin frontierele descrise de zidurile umilinţei, construite de o putere iresponsabilă. Ba, responsabilă cu buzunarele proprii, cu umilirea celor docili şi naivi, care, pe deasupra, i-au votat cu ochii închişi. Drumul până la Bucureşti a fost un chin. Un supliciu, îndurat cu stoicism de sindicalişti şi revoltaţi, de oameni care au generat, din curaj, participarea la mitingul de la Bucureşti. Poliţia, pregătită până-n dinţi să facă faţă „alertei de grad zero”, a fost cantonată în jurul parlamentului, ca la revoluţie.

Revolta este la apogeu, oamenii mor de foame, lipsa speranţei ucide suflete, dar lor nu le pasă. Îi pasă, însă, Elenei Udrea de faptul că…”preşedintele nu lasă loc femeilor spre CELE MAI MARI FUNCŢII ÎN STAT!”. Culmea tupeului de Pleşcoi este să nu-ţi pese de frigul din şcoli, spitale, să nu-ţi pese de învăţătoarea-erou, aflată în greva foamei, să-ţi pese de faţa galbenă, ciupită, acoperită cu strat gros de fond de ten, pentru că aşa-i stă bine politicianului fariseu, să-şi acopere mutra ipocrită, să-ţi pese că nu eşti dorită pentru a fi preşedinte. Al cui? Al românilor??? Doamne, fereşte-ne, mi-e frică numai la ideea că dacă ar fi aşa, am plânge după Băsescu, cum plângem acum după… oricine ar fi fost să fie în locul LUI!

Ce paradoxuri, ce stări ruşinoase ne induc aceşti nemernici care ne conduc. Ce prietenii ne strică şi ce ură monstruoasă ne aduc în sufletele şi aşa prea măcinate de soarta asta, tipic românească. Lungă-i calea, şi cea fizică, dar şi cea a schimbării. Sărmanul Brucan, ce optimist a fost! Nu suntem doar aşa cum a spus el… e mult mai grav! La Bucureşti plouă, lumea este în stradă, noi, atenţi la mesaje, la televiziuni, aşteptăm de o viaţă. E vremea schimbării, pe orice cale!

Comentarii Facebook

comentarii