Mitropolitul Nicolae: plecarea spre Cer

De obicei, despre persoanele, personalitățile cunoscute (sau necunoscute direct),    apropiate unei vârste înaintate,  nu dezvoltăm mari semne de mirare, dacă ei trec spre cele Veșnice… Spunem că este normal. Și este adevărat.

Atunci însă când  acele persoane sau personalități reprezintă repere de spiritualitate, modele de umanitate, calitate intelectuală, modele sociale, gândurile noastre pălesc… Le-am vrea aproape de noi, dacă ar fi posibil, toată viața, așa cum i-am vrea pe părinții noștri, pe bunicii noștri. Și asta nu este permis. Este legea lui Dumnezeu, este configurația gândurilor unei lumi întregi, una ce nu stă în loc. Chiar nu stă!

Mitropolitul Banatului era pe scaunul mitropolitan de mai bine de 50 de ani. A fost de o finețe rară, a scris cărți minunate, a studiat, a învățat și i-a învățat pe alții, a fost un profesor foarte bun, un teolog de o cultură cum rar ar fi să fie cineva de calibrul lui. Sobrietatea lui nu era grea! Nu era încruntat, era senin, avea HAR, darul lui Dumnezeu.

Dacă Hristos nu a râs, nici mitropolitul nu râdea, cel puțin nu zgomotos, cum o mai fac grobienii, chiar dacă au haină preoțească… Dar umor avea! Un umor fin, delicat, era ca o adiere de vânt într-o grădină plină de pomi grei. Era respectat de oameni în general, de intelectuali în mod special, era iubit de cei care-l cunoșteau bine, iar cu Regele Mihai avea o relație aproape mistică. Îmi povestea, adesea, un episod din tinerețea sa: era student, la București, o zi la Academia Română, când își face apariția un tânăr frumos, înalt, fin, toată lumea îl saluta… Cine era? Regele însuși!

”De atunci l-am îndrăgit pentru simplitatea sa, eleganța, discreția…”, spunea ÎPSS Nicolae, Mitropolitul Banatului. Au trecut zeci de ani, Regele Mihai a plecat în exil, obligat de canaliile comuniste, iar Mitropolitul Banatului a rămas aici. A înfruntat o lume plină de fals, iar apoi, după Revoluția de la Timișoara, în zilele căreia nici măcar nu a fost în țară (împotriva legendelor securiste, că ar fi închis ușile Catedralei Mitropolitane), a fost primul ierarh de grad înalt care l-a invitat pe Regele Mihai la Timișoara.

Și de aici aș putea scrie un roman, zile și seri minunate alături de două repere ale românilor, regele și mitropolitul nostru! Toate întâlnirile cu Mitropolitul Nicolae îmi umpleau sufletul, ieșeam cu lacrimi de fericire în ochi, eram fericită  că puteam să-l ascult, să-l simt, să mă îmbogățesc spiritual. Ultima întâlnire telefonică a fost pe 6 iulie, anul acesta, când, fiind plecată din țară, am răspuns bucuroasă văzându-i numărul de telefon. Avea să-mi spună: ”La mulți ani pentru Sfânta Lucia de la Roma”.

Știa să fie cald, ca nimeni altul. Mitropolitul a trecut apoi prin ani de izolare, după 2011, dar despre asta nu acum, am scris mult pe această temă și acum nu este cazul revenirilor amare. Totuși, dezamăgirile, disonanțele emoționale produse de prea multul zbucium din jurul său i-au umbrit ultimii ani de viață. Păcat..
Acum, Mitropolitul Nicolae doarme somnul cel de veci, așa cum spun și textele sfinte, și îngerii, și preoții. În Catedrala  Mitropolitană, locul rugăciunilor și al înălțărilor duhovnicești, se spun rugăciuni pentru sufletul său care pleacă, încet, spre Cerul pregătit de ceva vreme …

Drumul spre spital și înapoi nu i-a făcut bine, nu și-a dorit la spital (ultima internare din care a revenit în urmă cu două săptămâni) și a fost acolo fără voia sa. Și tare a mai fost mâhnit… Revenirea la reședința sa, din cadrul Mitropoliei Banatului, între icoanele sale și maici, preoți, apropiați, i-au alinat sufletul. Duminică a cerut cele pe care le vrea un creștin la capătul drumului: spovedania și împărtășania. Și le-a primit. De la un slujitor al lui Dumnezeu, unul modest și fără titluri… Seara târziu, la ora 23, a plecat, vorbind cu Dumnezeu…
Ce lasă în urmă? O lume în care nu se mai regăsea, lasă dragostea celor care l-au cunoscut și respectat  profund, nu a celor ipocriți și farisei, lasă oameni dragi,  prieteni, lasă o lume care-i va duce dorul. A fost o personalitate greu de egalat, poate peste… două sute de ani! Un munte de cultură, educație, bunătate. O să spunem ”Adio!” mitropolitului nostru, o să lăsăm lacrimi și gânduri în urma sa… Biserica Ortodoxă Română a sărăcit.

Comentarii Facebook

comentarii