Iubirea noastră pentru Timişoara nu poate fi oarbă. O iubire adevărată este critic-argumentativă, caută stabilitatea relaţiei cu propriul oraş, aşa cum o persoană afectivă, dar şi inteligentă caută echilibrarea şi stabilitatea eului în raport cu mediul din care face parte. Timişoara (noastră) este un motiv de laudă pentru mulţi dintre noi, dar mai este şi o cauză a tăcerii provocate, asta însemnând că, adesea, mai punem capul jos atunci când primim critici (argumentate).
Un reper negativ este aspectul circulaţiei şi al blocării oraşului, atunci când plouă. Traversarea oraşului presupune o oră, cel puţin. Nimic din „inteligenţa” circulaţiei nu se regăseşte în acele momente. Nimeni nu a gândit relaxarea străzilor, ieşiri laterale, pe care până şi Bucureştiul le-a făcut, nimeni nu creează în perspectivă proiecte pentru eventuale crize de situaţie, toată administraţia noastră, poliţia, „comisiile şi comitetele” aferente gândesc numai pentru distanţe demne de pasul melcului.
Timişoara sub norii dezlănţuiţi este o biată mlaştină din care-ţi vine să evadezi cât vezi cu ochii. În mijlocul drumului, pe un bulevard important al Timişoarei, lângă semafor, cu jumătate de maşină pe „zebră”, o „doamnă” cât o zebră adevărată mânca un langoş din care-i curgeau toate zemurile fiziologice, dar şi patologice, blocând circulaţia. La întrebarea: ”este normal ce faceţi?”, ea răspunde, cu sinceritatea infantilă a unui etilic surprins de propria-i nebunie: ”nu…”. Adică ştia că nu aşa se opreşte, nu aşa se circulă, nu aşa… dar îi lipsea, fundamental, respectul faţă de cei din trafic şi mai ales frica de amenzi şi de poliţie, care este marele absent al oraşului.
Taximetriştii îşi fac de cap, conduc şi comunică agresiv, în vreme ce pentru taximetre nu se fac culoare suplimentare, după modelul european. În oraşele aglomerate, taximetrele circulă pe liniile de tramvai, ele eliberând astfel traficul pentru automobile. Timişoara nu are centură pentru sudul oraşului, toate maşinile grele sufocă traficul pe Calea Şagului, este o aventură ieşirea spre sud (Reşiţa, Moraviţa).
“Băieţii dăştepţi” din zona puterii nu au mai avut timp să lucreze la tema asta, aleşii judeţeni ai puterii având energii pentru propria înavuţire şi pentru propria bombare de piept, restul – deşertăciuni cu iz de DNA. Norocul nostru cu interesul Aradului pentru aeroport, altfel nici centură spre nord nu aveam. Incompetenţa, birocraţia, nepotismul, delăsarea, prostia, un lung şir de atribute care caracterizează echipele de conducere (vremelnice, dar păguboase) se văd toate, mai ales în ultima vreme, la Timişoara. Împodobită sau nu de Crăciun şi de toate… Timişoara plânge în aşteptarea unui „conte eliberator”, altfel nu o să mai ştim unde duc drumurile…
