În urmă cu 36 de ani, Doamne, ce vie îmi va rămâne această zi, 22 decembrie era o zi cu soare. Oamenii purtau haine simple, subțiri, unii aveau tricouri cu mâneca scurtă. Soarele strălucea pe cerul curat ca în luna mai. Luna teilor, luna miresmelor Timișoarei. Dar nu era luna mai. Eram fericiți! Încă nu căzuse Ceaușescu, încă striga (sărmanul nebun) neștiind ce i se întâmplă. Nouă, la Timișoara, nu ne păsa. Grupuri de olteni, angajați în Gărzile Patriotice (că așa se numeau, nu este de râs!) ajungeau la Timișoara, din Caracal, cu bâte, să ”salveze Timișoara”, că suntem toți vânduți ungurilor. Au priceput ajungând aici… acum nu se mai vorbește despre asta.

Soldații stăteau paralel cu Bega, pe jos, desigur, nu se mai trăgea din data de 20, având figurile blajine și încă în căutarea unor răspunsuri. Le-am dat pâine. S-au bucurat. Unul a scris familiei: ”Mamă, aici s-a tras, sunt oameni morți”. Era din Bihor. Regret că nu mi-am scris numele lui. Emoția era prea mare. La fiecare pas, cineva te lua în brațe, cu lacrimi de bucurie în ochi. ”Suntem liberi!” Era expresia iubirii pentru aproapele care era acolo, cu celălalt, ieșit din suferință, zburând în iubirea necondiționată. Ce frumos a fost! Și ”Tatăl nostru”, rugăciunea universală, în fața Catedralei Mitropolitane, în genunchi, ce moment. Atunci nu ne închipuiam coșmarul ce va să fie al neomarxismului.

Cu toate acestea, securiștii își făceau încă ”datoria” față de cei pe care i-au servit zeci de ani. Cel mai periculos era spectacolul zvonurilor. Multe familii apropiate regimului comunist, cu vechi state de plată pe listele de informatori și turnători, fugiseră din oraș. Mesajele lor sunau așa: ”Elena Ceaușescu a dat ordin să fie rasă Timișoara de pe suprafața pământului”. Lași și servili, ticăloși și manipulatori, o parte dintre ei este acum în ”vârful piramidei oamenilor de afaceri”. O parte are etichete: ”regi, regine, prinți, prințese” ale unor domenii de activitate. Mai mult, se erijează în luptători vajnici pentru democrație. Ce rușine! Stau la braț, la masă, cu ipocriții din instituții rezonabile ale vieții orașului, sunt sponsorii fundațiilor legate de primăria noastră și par mecena. De fapt, își plătesc locurile la mesele celor care habar nu au ce a însemnat ”Ziua în care oamenii se iubeau”.

22 decembrie, bucuria noastră, cea reală, dar și cea infantilă. Nu știam ce va urma. Nu știam că la București, o mână de neocomuniști avea să pună la cale lovitura de stat, otrava care a distrus ceea ce România ar fi putut să fie!

Vor mai fi alte zile în care oamenii își vor iubi iubirea. Mai sunt români demni, mai sunt caractere.

Legendele comuniste au plecat, dar nu au pierit cu totul. Acum, în alte straie, încearcă să ne păcălească din nou.