Eliade spunea despre noi, ca popor, că avem cea mai maladivă înclinaţie spre lamentaţie. Ne plângem soarta, ne văităm, ne căinăm, nu ne ştim bucura de propria viaţă, de darurile lui Dumnezeu, ne criticăm, nu aşteptăm nimic pozitiv de la ziua de mâine şi, mai ales, nu avem curajul unui alt început.
Nu ştim să luăm lucrurile de la capăt (nu am citat exact, am făcut referire la ideile respective). Nu ştim să observăm nenorocirile adevărate, este fiecare minut încărcat de ştiri dezastruoase despre cutremure, inundaţii, crime şi violuri, despre cotropiri sălbatice şi alte violenţe. Asta nu înseamnă că trebuie să ne considerăm fericiţi.
Sau bucuroşi. Dar putem lupta pentru starea noastră de entuziasm. Una dintre temele pur româneşti este AŞTEPTAREA! Noi aşteptăm mereu câte un ins providenţial, câte un Făt-Frumos care ne-ar putea deştepta sau salva, aşteptăm buletinul meteo sau buletinul de analize al lui Băsescu, doar-doar s-o petrece ceva: aşa, din Cer, nu din lupta noastră pentru dreptul la fericire. Un filozof american spune că diferenţa între durere şi bucurie se numeşte fericire. Noi nici măcar nu ne ştim măsura diferenţa! Facem ce facem şi ne întoarcem la aşteptare.
Ce face ea cu noi? Ne iroseşte viaţa. Şi timpul. Acum aşteptăm, spre exemplu, să vedem ce face noul guvern. Apoi aşteptăm moţiunea de cenzură, care nu mai vine, pentru că incompetenţa este la şefia parlamentului. Apoi aşteptăm iarna, care se anunţă drastic nefericită, atât social, cât şi politic, şi pe urmă, CE?
Ce aşteptăm, în loc să facem curat în casă, în faţa casei noastre, în vieţile noastre, dependente de trecutul pe care nu suntem capabili să-l „albim” (vorba reclamelor la detergenţi!)?
Ce aşteptăm, în loc să dăm de pământ cu toţi mediocrii care ne-au invadat instituţiile publice, spaţiul public, care controlează şi fură tot, în vreme ce tot mai mulţi oameni părăsesc România, cu privirile încrâncenate.
Ce aşteptăm? O altă revoluţie?! Ah, ce frumos ar mai fi. Dar cine să o (mai) facă? Tot mai mulţi dintre cei energici sunt plecaţi deja în străinătate. Unii dintre cei rămaşi au semnat pactul cu diavolul politic. S-au vândut şi nu mai au nimic de spus! Ceilalţi, fără puterea… Puterii, sunt glaciali din „raţiuni de doctrină” .
Îşi mai permit să facă jocul „mimozei mofturoase”, în vreme ce ţara se scufundă! În loc să lase aşteptarea la uşa trecutului şi să trăiască prezentul plin de mizeria agitaţiei generate de un stăpân bolnav. Un politician echilibrat spunea că ţara nu este condusă, este stăpânită! În faţa stăpânului mai sunt pitici de caracter, care se supun, care au uitat de demnitate, de bărbăţia personalităţii autentice. Ei aşteaptă doar pe la uşi, pe la ziduri, prin coridoarele întunecate ale unei lumi morbide. Ţara, săraca, aşteaptă şi ea. Problema este că Ea, chiar are nevoie de Făt-Frumos!
