”A existat numai o țară frumoasă/ La o margine de mare/Unde valurile fac noduri albe/ Ca o barbă nepieptănată de crai. / Și niște ape ca niște copaci curgători/ În care luna își avea cuibar rotit. / Și, mai ales, au existat niște oameni simpli/ pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,/ Ștefan cel Mare, / sau mai simplu: ciobani și plugari, / Cărora le plăcea să spună/ Seara în jurul focului poezii/ ”Miorița” și ”Luceafărul” și ” Scrisoarea a III-a”/ Dar fiindcă auzeau mereu/ Lătrând la stâna lor câinii,/ Plecau să se bată cu tătarii/ Și cu avarii și cu hunii și cu leșii/ Și cu turci” (……)

Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Li s-a spus Eminescu”.

Aceste versuri (din care lipsește o parte) sunt din poezia ”Trebuiau să poarte un nume”, a lui Marin Sorescu.

Pe Marin Sorescu l-ar fi desființat niște ”mari specialiști” în analize semantice sau niște ”supraveghetori” ai culturii noastre pentru că l-a omagiat pe Eminescu în acest mod? Până acum, nu. Dar cine poate ști ce se mai poate întâmpla?

De Ziua Culturii Naționale, azi, 15 ianuarie, am ales acest fragment din această minunată poezie, un amestec de istorie, metafore, dragoste, căldură, tristețe, cultură, înțelepciune, pentru că nu știu o altă temă literară din care să iasă mai bine, în prezent, venind din trecut, figura lui Mihai Eminescu. Personalitatea lui, chipul lui frumos, de o strălucire angelică, cum doar fețele sfinților din icoane mai pot vibra, se simte, se vede, în cuvintele lui Sorescu.

Astăzi, printre multele texte scrise despre Eminescu și ziua ”care-i portă numele” , pun și eu această mărturie, așa cum simt.

Doar că am ales versurile lui Sorescu pentru că el a construit cel mai bine proiecția României în personalitatea lui Eminescu.