Ultimul sondaj de opinie ce a beneficiat de o dezbatere intensă pe toate posturile de televiziune este cel referitor la felul în care se raportează românii la epoca Ceaușescu. Stupoare: două treimi dintre cei intervievați se declară nostalgici după vremea comunismului. Această informație este veche de aproape două zile, toată lumea o are, o parte a lumii jignește și țipă, alta este euforică, dar confuzia nu este analizată. Deloc! Da, o parte a lumii plânge după locurile de muncă mizere și cenușii, dar, spune ea, lumea, sigure. Locul de muncă sigur era sub dictatură și acoperea o parte a vieții. Fără libertate, fără stimularea creativității.
Nu doresc să fac această interpretare a datelor, ea este deja făcută de sociologi și analiști, la nivel național, prin INSCOP și IICCMER.
Mă voi referi la o sintagmă invocată în studiu, folosită la elaborarea sondajului: ”Lider rău”. Literatura de specialitate nu dezvoltă teorii despre liderul rău, ci doar despre ”managerul rău”, mai bine și simplu spus, prost. Managerul rău, incompetent, cel ce aduce prejudicii unei firme, organizații, în general, sau (și) unei instituții (care este doar în legătură cu statul). Dintre miile de definiții scrise de autori excepționali ai domeniului, niciuna nu definește ”liderul rău”. Liderul este luminos, îi pune în valoare pe cei din jur, dă libertate creativității. Leadership-ul este arta de a conduce. Este știință și artă, nu este un dictat. Eventual, analiza se poate face pe eșuarea liderului în… dictator, așa cum s-a întâmplat în istoria omenii de foarte multe ori. În secolul XX, Hitler este un bun exemplu, el a avut la început o retorică manipulantă ce a atras un număr de nemți, deveniți mai apoi, după limbajul scriitorului Collin, niște ”nemțălăi”, apoi a arătat fiara din el, un demon! Demon a fost și Stalin, acesta și-a ucis propriul popor credincios. Îi împușca pe preoții ortodocși dacă își făceau semnul crucii trecând pe lângă biserici.
Dictatorii nu pot fi numiți ”lideri răi”, comparația fiind, din punct de vedere semantic, un nonsens. Conducătorii răi ai popoarelor nu au scăpat nepedepsiți. ”Stârvurile lor nu vor fi găsite” spune Biblia.
Analizele despre capacitatea de a percepe informația, la români, arată un analfabetism funcțional de 42 la sută pentru tineri, și 35 la sută pentru adulți. Mă întreb atunci: ce au priceput cei peste 1400 de subiecți cuprinși în sondajul – vedetă, dacă aplicăm grila prin suprapunerea acestor informații? Chiar au înțeles întrebările? O parte a celor intervievați pot fi chiar urmași ai unor foști demnitari comuniști. Dar ciudat, ei sunt printre bogătașii zilelor noastre: fii și fiice ale unor foști ofițeri de Securitate, foști comuniști cu ranguri înalte, secretari PCR mai mici și mai mari. Avem exemple destule, chiar în apropierea noastră. Ei sunt mereu și mereu în fruntea unor grupuri mari sau chiar a unor comunități. Nu de mult, am fost șocată de expresia lui Dominic Fritz despre el însuși, atunci când a spus că este ”conducătorul Timișoarei”, el fiind conducătorul Primăriei Timișoara. Greu de crezut că anumite proiecții corticale produc greșuri (nu greșeli) neurolingvistice, ce se exprimă în exterior deplorabil. În fine, Fritz nu este urmaș de comuniști, dar expresia ”conductor” tare-i mai place și lui! Și ciudat, este prieten cu mulți dintre acei urmași despre care tocmai am amintit.
Nimeni nu mai amintește despre Ceaușescu și nebunia despre care atunci se vorbea: paranoia, obsesii, frica de atentate, narcisismul lui. De ce nu se scrie despre asta, poate lumea ar înțelege mai bine?
Politica generată de incompetența și corupția din România, după anii 90, mai ales, este și ea la baza răspunsurilor date de cei intervievați ai sondajului ce poate speria.
Am scris de sute de ori, poate mai mult, despre spaimele și suferințele deținuților regimului ticălos comunist, despre cele urmate de spaimele familiilor lor, eu însămi fiind fiica unui întemnițat de comuniști, nu pot să cred că românii suferă după acel regim, că românii plâng după Ceaușescu. Pot doar să cred că au făcut confuzii, că le sunt neclare comparațiile din politica românească. Că au o teamă pentru viața lor pe care nimeni nu încearcă să le-o explice în termeni simpli și să le-o anuleze, să-i ajute să înțeleagă vremurile pe care le trăim.
Emisiunile televiziunilor comerciale, rețelele sociale, alte surse deschise, pentru un popor nevindecat de propriul lui trecut, devin repere de informație.
Tristețea poate genera ură.
