Asistăm la prea multe drame. Nu mă refer acum la accidentele de mașină, deși mor prea mulți tineri pe șoselele României. Nu mă voi referi nici la cele din spitalele în care se iau mai multe boli decât din gheena de gunoi a spitalului. Nu este o nenorocire nici faptul că politicienii se jignesc și folosesc un limbaj cum nici gunoierii nu au. Tragedia coboară mult în câmpul vârstei, la cei tineri, la cei foarte tineri, la cei mici. Relatarea unei doamne învățătoare, sensibilă și inteligentă, din vestul țării, dintr-un oraș cunoscut, m-a pus pe gânduri, mi-a stors lacrimi din ochi, m-a lovit de peretele absurdului. Retorica rămâne valabilă: aceasta este țara în care trăim?

Într-o școală dintr-un cartier destul de vizibil al orașului (fără nume), într-o clasă cu mulți copilași rromi, fizic, îngrijiți, adică spălați, curați, dar atât, se petrec multe. Un număr mic dintre ei este format din copii cu nevoi speciale, dar restul au plecat la drum, așa cum se pleca mereu în primele clase din școala primară. Vor creioane, vor caiete, altele decât cele din clasă. ”Nu am acasă creioane colorate, nu-mi cumpără părinții”. Pune ochii în jos. De ce nu îți cumpără? Pentru că ”baba mea ( bunica- nr) a zis să stau acasă și să dorm, să nu merg la școală că asta ar fi o prostie, dar eu vreau la școală”. Familia are șapte copii minori. Toți sunt născuți în Franța sau Germania, acolo unde sorocul a găsit-pe mama îmbrăcată cu fuste din mătase clorată, cu șnururi aurite, cu părul prins în cocul spălat și pieptănat. O fustă costă între 1000 – 2000 euro, este realizată la o casă de modă ce lucrează exclusiv pentru ”aceste mămici”. Pentru copii cumpără mâncare doar de la fastfood, cu multă pâine, cu mult ”rumeguș american” , gustos din cauza condimentelor, dar groaznic de otrăvitor pentru sănătate. Nu vin la întâlnirile cu învățătoarea, decât foarte rar.

Alertă: haideți la școală, altfel se taie ajutorul social. După alertă vin, vin și părinții să vadă ce s-a întâmplat. Nimic. Doar se aplică legea!

Între ei, unul dintre elevi, frumușel foc, doritor de școală, apare într-o zi îmbrăcat în pijama și încălțat cu pantofii de stradă. Ce să fie eu el? A fugit de acasă la școală, iar pentru a ocoli critica familiei, a plecat, tiptil, în pijama, a luat pantofii de la ușă, și a ajuns în banca sa.

”Doamnă, eu vreau să învăț!”

Acesta este strigătul unei generații în creștere, strigătul unei etnii pe care adesea nu o mai vedem, numărul acestor copii crește exponențial prin comparație cu al altor grupuri etnice, unii vor să învețe, familiile sunt dușmanii lor, iar noi analizăm criza sistemului educativ.

Deasupra acestei crize se vor rostogoli alte crize, tot mai dramatice, și se aud răcnetele politicienilor care se prefac a salva țara.

Sărmana România, adesea îmbrăcată în pijama și pantofi stâlciți, câtă nevoie are de un ABECEDAR.