În centrul Timișoarei sunt mai multe școli: licee, gimnazii, altele. Se știe. Unele dintre ele au fost faima și strălucirea orașului, a României, au dat absolvenți strălucitori, eminenți, deținători acum de Nobel.

Nu o să fac un text despre ceea ce se întâmplă acum în sistemul de educație. El trece, oricum, prin drama unei crize mixte: economică, a sistemului în sine, al curriculelor, al managementului școlar, al relațiilor cu cei care studiază și al părinților, lipsa profesorilor pentru a numite domenii…

Sunt uluită de ceea ce se vede din stradă, de pe trotuar, din fața porților unei anumite școli pe care nu o s-o nominalizez, dar care trimite în stradă niște experiențe, pe care le-aș fi crezut posibile doar în filmele despre cartierele rău famate ale unor metropole americane, acolo unde se bat, zilnic, grupări de tineri pe care chiar și poliția abia îi mai stăpânește.

Ora amiezii, aproape zilnic. Pe lângă școală este o clădire ce a avut cândva faima unui centru comercial atractiv. Acum, este nevopsită, cade tencuiala, trotuarul aferent clădirii pare a fi fost martirul unui război. Totul este distrus, cei care circulă sunt nevoiți să meargă cu privirea în pământ, în speranța că nu-și vor rupe un picior. Elevi sunt acolo, printre coloanele ce susțin acest dezastru arhitectural. Dar abia acum începe adevăratul coșmar: țipete, urlete, înjurături compuse din ”jocuri de cuvinte” pentru care exponenții mafiei ar fi geloși, ei nu ar putea vorbi așa! Vulgaritatea nu are loc în tabloul pe care, teoretic, l-am putea imagina despre adolescenți frumoși, dar cu expresii ce prăfuiesc frumusețea nativă, expresia fețelor lor, atunci când se amenință nu are legătură cu regia pentru un film horror. Totul este natural, nu este trucat nimic, nici ura, nici tendința violenței fizice, nici fumul țigărilor ce îneacă spațiul trecătorului uluit de tabloul acesta.

Vocile nu sunt delicate, sunt voci ”muncite” la sunete înalte, prin comparație cu ale unor muncitori de pe șantiere navale, oameni trecuți de 50 de ani, fumători (spre exemplu) ele ar lua premiul pentru ”răcnet la decibeli supra-exprimați”. Poliția locală trece cu nepăsare printre adolescenții angrenați în ”războaie de stradă”. Or, legea referitoare la liniștea publică este valabilă în orice circumstanțe. Măcar o vorbă dacă le-ar spune cineva…

Adolescentul este un material uman delicat, fragil, modelabil. Dacă am vorbi cu ei, dacă am fi măcar pentru o clipă parte din acel ”război”, în calitate de negociatori, de prieteni pentru cinci minute, poate zgomotele s-ar diminua…

Mă doare sufletul că ei sunt lăsați să creadă că asta este libertatea. Mă doare sufletul să văd cum fețele lor frumoase pălesc sub tirurile unor amenințări create artificial, din superficialitate și ignoranță.