Se spune adesea că omul uită repede. Nu știu dacă această generalizare îi avantajează pe cei cu o bună memorie, mai ales a memoriei faptelor ce schimbă rosturile, drumurile, dar nu vreau să filosofez. Campania electorală de la Timișoara nu ar putea fi uitată prea ușor, având ”elemente artistice”, cum susțin unii autori ai manualelor de comunicare, încărcate de manipulări odioase, dar ceea ce este limpede și are legătură cu viața noastră, calitatea vieții noastre, cum să fie dat uitării?
Din mai și până în iunie, mai exact până în opt iunie, ultima zi a campaniei electorale, grămezile de muncitori ai firmei ce curăță orașul erau la fiecare pas. Te împiedicai în ei, nu glumă. Unii erau chiar simpatici, păreau harnici, dornici să fie parte din imaginea (reală, fizică) a orașului nostru. Dar oamenii aceștia nu au nicio vină pentru managementul Brantner – ului condus de acel ” fifty – fifty” , în care a dispărut curățenia orașului. Unde sunt simpaticii lucrători? Orașul este murdar, marginile străzilor sunt bordate de praf cimentat deja, totul este gri. De spălat, nici vorbă! Casele și apartamentele noastre se curăță zilnic, altfel praful din aer ce intră perfid în spațiile închise creează o peliculă ciudată, în amestec cu substanțele desprinse din ”magnificul Continental”, dușmanul plămânilor noștri.
Vacanța a început pentru unii, urmează bacalaureatul (lui Napoleon), lumea va pleca apoi ca dintr-o explozie din care se face cu greu identificarea, Timișoara va părea din nou goală, iar în cadrul acela, se vede și mai bine murdăria.
Scurtă a fost amăgirea celor care au crezut că vor crește flori printre buruieni, că parcurile vor zâmbi ca după ploile verii (acelea curate, nu cele ce vin încărcate de substanțe poluante) și că trotuarele sparte se vor repara rapid, după ce cu patru ani în urmă nu s-a remediat nimic din toate astea, din toate promisiunile deșarte.
Vara este scurtă, totul va părea un banc nereușit, dar despre asta, multă vreme va mai fi pentru comunicare.
La finalul lunii iunie, Timișoara este poluată, prăfuită, uscată, nu se spală nimic, dar poate așa trebuie să fie. Nu?
Povestea cu destinul…
