Regele Mihai al Romaniei – Un suras care nu se vede

Prefata

Cei care s-au născut ca si mine în a doua jumătate a secolului
XX, aveau, teoretic, „motive“ să nu mai stie
aproape nimic despre monarhie, regi, regine si întâmplări
cu ei. A existat, totusi, o sansă de a sti despre
lucrurile acestea: familia.
Copilăria mea, în care figura centrală a propriei educatii
a avut-o bunica mea paternă, a fost presărată de mistere
legate de istorie, de lucruri interzise atunci, de cărti
ascunse de Securitatea care păzea la fiecare pas, de
spaima descoperirii acestora, într-o lume în care, dacă
făceai parte dintr-o familie cu accente anticomuniste erai
„ciumat“. Între secretele bunicii mele era o oglindă. Pe
spatele ei, chipul frumos al unui tânăr, îmbrăcat în uniforma
Aviatiei Regale: Regele Mihai, la vârsta de
21 de ani!
Unde este Regele? — întrebam cu naivitatea copilului
care stia doar că acea imagine este un secret… Din când
în când o „corupeam“ pe bunica, si atunci trebuia să
scoată din ascunzătoare chipul Regelui, atât de tânăr în
oglinda ce părea de-a dreptul mistică. Apoi, îmi
povestea: „Regele Mihai a fost alungat de porcii de
rusi. De ticălosii de comunisti. A trebuit să plece. Se
află în Elvetia, dar va veni ziua când va fi din nou în
tară. Dar, din păcate, nu va mai fi rege, decât numai
cu numele. Asa sunt vremurile. Eu nu o să mai apuc
vremea aceea, dar tu o să te bucuri de ea.“
De atunci îl iubesc pe Regele Mihai. A intrat în subcon
stientul meu acea vibratie, nu numai misterioasă, dar
si reală, vie, a adevărului cu orice pret. La noi în casă
se vorbea mai mult în soaptă despre această temă. Era
tabuul legat de tatăl meu, Caius Petric, care fusese
detinut politic în perioada 1949–1955. Bunica spunea:
„Tatăl tău a suferit pentru Rege“. Apoi, a fost tata
care sublinia: „Am stat închis pentru Rege“. De ce?
Tot nu am prea înteles, decât abia mai târziu. Nu era
spus niciodată ca un repros. Era spus din inimă, era
repetitia care întărea realitatea. Era pentru cei care
voiau să asculte. ªi erau putini.
Un grup de tineri, studenti si elevi din Timisoara,
făceau parte, în 1949, împreună cu tatăl meu, dintr-o
organizatie secretă anticomunistă, cu caracter
promonarhist, care credea, la doi ani după plecarea
Regelui Mihai, că americanii au să vină, au să-l
repună în drepturi pe Regele României, si tot cosmarul
o să dispară într-o clipă. De ce nu a fost asa, acum, în
anul 2006, este redundant să explicăm aici. Au făcut-o
si o fac încă istoricii. Explicatiile sunt în istoria intereselor
internationale, a marilor puteri, a jocurilor care nu
au nici o legătură cu omul simplu. Mi-au trebuit,
oricum, niste ani până am înteles. Ceea ce aflam acasă
se cumula, la nivelul perceptiei mele, doar mai mult ca
emotie, revoltă, incapacitate de deslusire în lumea aceea,
pe care nu o cunoscusem, dar pe care mi-o doream.
Relatia emotională cu imaginea Regelui se născuse,
exista si crestea.
Regele era în casa noastră peste tot: în discutii, în analize,
în amintirile bunicilor mei. Una dintre cele mai
spectaculoase povestiri, pentru copilul care eram, era
legată de Regele Mihai, aflat în vacantă la Săvârsin:
„Se făcea că Regele a plecat cu automobilul său pe un
drum rău, de tară, si, la un moment dat, s-a defectat.
tăranii din zonă au sărit imediat să-l ajute. Regele stia
să multumească, era bun si toată lumea îl iubea. Era
modest, vorbea cu toti. Îi respecta pe cei din jur“. Alte
istorii erau despre plecarea Regelui, despre presiunea
rusilor, despre toată tragedia abdicării. Ceea ce-mi
spuneau mereu bunicii era o mândrie a familiei: primarul
Timisoarei, la momentul inaugurării Catedralei
Mitropolitane, în 6 octombrie 1946, sub ctitoria
Regelui Mihai, avea să fie avocatul Iosif Petric, fratele
bunicului meu. Vedeam fotografiile si-mi doream să fi
fost pe lume atunci, să pot trăi acele clipe. Numai că
Dumnezeu singur stie când si unde trebuie să ne întâlnim
cu anumite persoane. ªi de ce…
În scoală, la orele de istorie, momentul evocării „Zilei
Republicii“ îmi făcea silă. Mă foiam în bancă, mă
manifestam cu inconstienta curajoasă a adolescentului
care si-ar spune cu plăcere secretul, dacă asta nu ar fi
făcut rău celor dragi. 30 decembrie a fiecărui an era ziua
în care ascultam mereu alte istorii despre Rege, despre
Regina mamă, despre Palatul Peles si valori pe care
comunistii, în numele poporului, puseseră mâna. Sau,
mai bine zis, bocancii.
„Europa Liberă“, postul de radio pe care familia mea
îl asculta cu bruiajele sale cu tot, si pentru care am ajuns
să lucrez mai târziu — fiind corespondent de la
Timisoara între 1997 si 2002 —, era canalul prin care,
uneori, auzeam vocea Regelui Mihai. S-a întâmplat
atunci când românii din exil făceau câte un demers
împotriva dictaturii, sau când, în România, dictatura
mai făcea câte o victimă care nu putea trece neobservată.
Ori la câte un An Nou, când Regele le vorbea, pe
calea undelor radio, românilor.
Regele Mihai era, astfel, în viata mea…

După Revolutie, primul contact cu familia regală l-am
avut în casa doamnei Simina Mezincescu, la
Bucuresti, când le-am cunoscut pe Altetele Lor,
Principesele Margareta si Sofia. Am publicat atunci,
în 1990, interviurile cu fiicele Regelui în „Renasterea
Bănăteană“, motiv pentru care am fost iubită de unii
cititori si insultată de altii. Anul 1990, al primelor mineriade
si al sloganului „Nu ne vindem tara!“, nu avea să
fie pentru prea multă lume si anul în care s-ar fi putut
întelege importanta reinstaurării Monarhiei. Dar dacă
pentru toate există un destin, atunci nu stiu încă de ce
destinul Monarhiei si al Regelui au trebuit să fie asa…
Pastele anului 1992 a fost unul dintre momentele superbe
pentru România. Regele Mihai si Regina Ana aveau
să participe la Slujba de Înviere de la Mănăstirea
Putna. Lucram la ziarul „Timisoara“, iar colegul si
prietenul meu, Ioan Monoran — care avea să plece dintre
noi după un an si jumătate de la acel moment —, a
mers acolo. Povestea si plângea: „Bobocule, plângea
toată lumea. Este Regele nostru, întelegi?!“. Îmi
dădea detalii despre vizita Regelui si, cu toate că atunci
nu am fost la Putna, aveam să trăiesc bucuria de a sta
în preajma Sa, în anii care au urmat.

Prima vizită a Regelui Mihai la Timisoara a fost permisă
numai după ce Conventia Democrată a câstigat
alegerile din 1996. Pastele anului 1997 au fost cele mai
frumoase sărbători din viata multora dintre noi. Abia
atunci l-am întâlnit pe Majestatea Sa.
Regele Mihai este prima persoană în fata căreia nu am
putut vorbi. Stăteam mută de emotie. Întâlnirea am
avut-o la restaurantul „Continental“. Îmi veneau mereu
în minte cuvintele bunicii mele: „Tatăl tău a suferit pentru
Rege!“ Voiam să-i spun atât de multe, ca si cum
doar familia noastră ar fi suferit. Aveam senzatia că
dragostea mea pentru Rege trebuie să fie exclusivă. Că
trebuie pusă într-o cutie specială. Că ar trebui să-l
răpesc de acolo, să-i arăt „secretele“ din copilărie si să-l
implor să nu spună nimănui.

Anii următori au fost mai buni si am avut privilegiul să-l
revăd adesea pe Rege, la Timisoara sau la Săvârsin.
Un moment special a avut loc în decembrie 1998, când
Regele Mihai mi-a făcut onoarea de a-mi acorda un

interviu, în incinta Palatului Mitropoliei, prin grija
Înalt Prea Sfintiei Sale, Mitropolitul Nicolae. Este
un interviu făcut prin încălcarea codurilor caselor regale,
care cer ca dialogurile să fie date numai la resedintele
regilor. Discutia urma să fie difuzată de TVR 1, dar
a fost cenzurată cu brutalitate si din ea s-a redat, într-o
emisiune transmisă în 30 decembrie 1998, doar o mică
parte, din care nu se putea întelege aproape nimic.
TVR Timisoara avea la vremea respectivă o conducere
care, pentru nimic în lume, nu ar fi promovat un material
de presă realizat de mine cu Majestatea Sa.
Persoana Regelui Mihai avea să mă fascineze atunci.
Am avut privilegiul să-i stau în preajmă, pe toată durata
interviul. ªi a fost o discutie de aproape două ore.
Atunci am descoperit, în afara planului formal, în afara
exercitiului regal, un om minunat, cald, cu umor, lucid,
cu o memorie excelentă, bine informat si ancorat în realitate,
cu toate carentele unei realităti brutale, cel putin
fată de notorietatea Regelui. Stăteam în fata singurului
sef de stat, martor al celui de-al doilea război mondial,
în viată. Al Regelui, născut într-o zi de 25 octombrie,
care a primit în dar, de la Armata Română, anuntul
privind eliberarea ultimului petic de pământ, în 1944.
Ziua Armatei coincide cu ziua Sa. Ce bine îmi pare că
asta le-a scăpat comunistilor!

Stăteam de vorbă cu Regele si înregistram totul. Eram
atentă la cuvinte si fraze, la gesturi si mimică. Adesea,
Regele cita câte un filosof sau un scriitor, reda perfect
expresii la care tinea, extrăgea din ele, cu finete, cuvinte
magice care îi rotunjeau verbalitatea. Mă simteam onorată
si stiam că, într-o zi, acest dialog trebuie făcut public.
Această carte contine transcierea integrală a interviul pe
care l-am luat atungi Regelui.

Crăciunul anului 2004 avea să-mi aducă o mare
bucurie. Majestătile lor, Regele Mihai si Regina
Ana, împreună cu Altetele Lor, Principesa Margareta
si Principele Radu, aveau să mă invite, alături de un
mic grup de prieteni, la Castelul de la Săvârsin, pentru
o seară pe care nu am s-o uit niciodată. Am fost acolo
împreună cu prieteni dragi: Ana Maria Străin,
Mioara si Valer Simcelescu, Robert ªerban. În căldura
minunată a sobei, în atmosfera inimitabilă
amprentată de regalitate, cu eleganta si modestia sa,
Regele Mihai m-a întrebat: „Ce s-a întâmplat cu interviul
pe care mi l-ai luat în decembrie 1998?“ Uimită de
memoria sa, de simtul umorului acordat cu o stiintă

extraordinară a relatiilor interumane, de o rară finete,
i-am spus, pe scurt, istoria cenzurării. ªi atunci mi-am
reamintit că acel interviu era presărat, în replicile
Regelui, cu unele citate din „cartea lumii“ si am fost
curioasă cum Majestatea sa îsi păstra memoria atât de
vie, cine erau cei citati, de unde culesese citatele.
Am aflat răspunsurile: „Eu am acasă, în computerul
meu, toată colectia de expresii si citate, ale unor sefi de
state, scriitori sau filosofi, care m-au impresionat de-a
lungul vietii. Le folosesc în unele dintre discursurile
mele, la întâlniri, în functie de situatie. Crezi că ai vrea
să le ai?“. Am simtit o mare bucurie să citesc si să înteleg.
Suntem, în parte, ceea ce regăsim din noi, în altii.
Sau ceea ce altii, mai expresivi, pot spune despre lume,
în vreme ce noi ne căutăm cuvintele.
Am cerut permisiunea Casei Regale de a publica
această colectie de cuvinte, asezate în dantele verbale, pe
care Regele Mihai le-a adunat, constiincios, în viata
sa. Modest si delicat, poate că nu ar fi vorbit niciodată
unui jurnalist despre ele, dar sunt fericită că l-am provocat.
ªi, mai presus de orice, onorată că mi le-a încredintat.
În paginile acestei cărti sunt redate fragmente de întelepciune
din care Regele s-a inspirat atunci când si-a redac-

tat unele materiale sau când a vorbit celor din jur,
respectând mereu dreptul autorului si citându-l. O parte
dintre texte nu contin numele autorului, ele fiind repere
din alte discursuri sau atitudini publice ale unor personalităti
care l-au încântat pe Regele Mihai, de-a lungul
vietii.

Îi multumesc Majestătii Sale, Regele Mihai I al
României, că mi-a dat sansa să public această carte.

Comentarii Facebook

comentarii