A fi iubitorul unui oraș, al unei regiuni, al unui loc pe care-l îndrăgești pur și simplu din rațiuni personale, subiective, nu înseamnă a minți pentru acel loc. Nu înseamnă că dacă este praf pe bibliotecă, nu iubesc cărțile din ea. Nu înseamnă că dacă orașul este murdar, mint spunând că este curat. Nu. Imaginea este reflectarea realității, nu se poate confunda cu propaganda despre realitate.

Fac această introducere ca pe o tentativă de spovedanie către un prieten drag, care mă ”ceartă” atunci când scriu ceea ce de fapt chiar văd. Aș vrea să nu văd urâtul, să nu văd uscăciunile, nici pubelele răsturnate inestetic pe străzi, nici străzile nespălate de ani de zile. De ce? Pentru că mie-mi este vie imaginea Timișoarei curată, spălată, cu trandafirii săi parcă vii pentru totdeauna, printre care treceam în drum spre facultate. Nu, nu cred că vreau să aud: ”S-au schimbat vremurile, s-au schimbat oamenii”, pentru că acesta este refrenul penibil al mediocrului care nu face efortul implicării.

Toată vara, în Piața Victoriei (a Operei îmi place să-mi amintesc că era), ca pe o demonstrație de susținere a libertății de exprimare, la modul penibil și arogant, niște ”menestreli” ne-au spart timpanele cu răgetele înfiorătoare ale ”talentelor” lor puse pe sute de decibeli. Incorect. Ilegal. Maximum legiferat în prezent, pentru manifestații de stradă este 45 db. Dacă suntem europeni, să respectăm legislația dată, ea este valabilă în toată Europa. Menestrelii cu pricina, dar mult mai frumos îmbrăcați, cu acompaniament discret, se găsesc și la Viena, și la Florența, Pisa etc. Ei nu deranjează. Nu sparg timpanele delicate ale trecătorilor, nu țipă, nu imploră nimic. Fac parte din decorul urban, dar discreția lor este parte din civilizație.

Poliția Locală, știind legea de altfel, trece agale pe lângă acești producători ai stresului fonic, în ciuda timișorenilor, care nu mai știu unde și cui să se plângă.

Recent am văzut, alături de mai mulți colegi din Clubul Rotary Timișoara, câteva orașe construite în Evul Mediu din Italia. Bijuterii arhitecturale. Mii și mii de turiști. Nicio țigară pe jos, nicio hârtie, niciun ambalaj din plastic. Totul strălucește pe jos ca și cum ar fi templu deschis. Nu se vorbește tare, deși noi avem ”refrenul” despre italieni că ar fi gălăgioși. Sunt, dar știu când să se oprească. Respectă trecătorii. La noi, pe străzile pietonale, dacă întâlnești un grup, vezi de fapt un ”tanc” uman, fără scrupule, fără respect pentru cel (cei) din fața lui. O bădărănie înfricoșătoare, o atitudine de gherilă fără scop în sine. Tristețe. Un fel de război între politețe și impolitețe, iar despre clanurile care au înfricoșat sudul țării, din Oltenia până la București, ce am putea spune? Că poliția, jandarmeria, toate sunt neputincioase. De altfel, la Bruxelles, Paris, sunt cartiere în care populația băștinașă nu intră. Poliția însăși abia face față. Cel puțin, din acest punct de vedere, Timișoara rămâne mai europeană decât unele capitale europene prin definiție.

Zgomotul infernal pe care l-au făcut toată vara motocicletele și mașinile cu eșapamentele modificate aici, în Timișoara, prin comparație, în orașele pe care le-am vizitat, lipsește total. Autovehiculele nici măcar nu au voie în zonele cu circulație dominant pietonală. Da, desigur, avem și noi piețele istorice, dar ne accidentează trotinetele și bicicletele, care în lumea civilizată sunt interzise în aglomerație.

A fi european înseamnă a fi civilizat, manierat, înseamnă a fi respectuos, or, aici, avem o problemă de… sălbăticie!

Administrația noastră locală este ocupată cu politica, cu propagarea situațiilor conflictuale, nu are timp pentru campanii în folosul comunității.

Asta doare.