17. Întunecata zi

32 de ani de amintiri din cele mai diferite. Bucurie, în amestec cu tristețe, revoltă, lacrimi, mai ales pentru ziua de 17 decembrie 1989. Revoluția de la Timișoara, începută cu o săptămână față de ”revoluțiile” din țară, amestecată cu lașități și victorii nemeritate, aveau să pună la îndoială cel mai grozav moment al românilor: învingerea comunismului. Cum și cine ar fi avut cutezanța de a ne lua asta? Bășcălia, superficialitatea, noroiul, promovarea non-valorilor, ipocriziile, în amestec cu imposturile, toate au făcut ca acum, după 32 de ani de la Revoluția de la Timișoara să mai ascultăm povești despre Ceaușescu. Incredibil!

17 decembrie 1989. Seara, ora 19. Întuneric. De la Gara de Nord spre oraș nu mai circula nimic. Niciun tramvai, niciun autobuz. Nimic, Nu ardea niciun bec. Întunericul era aproape obișnuit, ca și frigul. Erau ”emblema”, dar și ghinionul comuniștilor, în fond, pe lângă minciuni și lipsa libertăților, frigul și întunericul ne-au ajutat să stârnim revolta.

Spre centrul orașului? Nu! Strigau asta mulți. ” Nu mergeți, în centru sunt leșuri de oameni morți!” Eram cu buna mea prietenă, speriate și fericite, deopotrivă! Gata, ei sunt gata, scăpăm! Eram sigură că este gata, că va începe o altă eră. Nu am crezut că există morți. Am simțit, aproape zgomotul și șuieratul gloanțelor. Prietena mea a spus: ”Hai, să o luăm prin altă parte, se trage!”. ”Nu, sunt gloanțe oarbe”. Asta am crezut, eram atât de naivă, de optimistă, chiar credeam că nu se trăgea în oameni. Din păcate, era adevărat!

Am schimbat direcția, de la Parcul Central ne-am întors la gară și spre casă, care era în Piața Crucii, am mers paralel cu Cimitirul Rusu Șirianu. Și atunci, am văzut (cu martori) un lung șir de motociclete mari, echipate, conduse de motocicliști echipați după cea mai bună tehnică (de la vremea aceea) care trecea pe lângă noi, fără teama de a ne călca. Trecea șirul acela cu o viteză ce părea atunci cu mult peste ceea ce era vizibil pe șoselele din România, dar pe ei, pe cei care conduceau, nu-i vedeam. Fețele lor erau acoperite și protejate.

Ani de zile am întrebat autorități, revoluționari, istorici, cine puteau să fie acei motocicliști super – echipați și blindați? Cine?

Abia anul trecut, în 2020, la Bastionul Cetății, invitată fiind la comemorarea zilei de 17 Decembrie, întrebând din nou despre acea întâmplare, cineva discret, m-a luat de-o parte și mi-a spus, șoptind: ” Știm cine erau, erau de la trupele speciale, în serviciul Securității”.

Unde s-au dus? Câți oameni au ucis ei în seara și în noaptea aceea? Nimeni nu știe, nu se vorbește despre ”ei”, câți mai sunt în viață și la ordinul cui au intrat în acțiunea Revoluției de la Timișoara?

Este prima oară că scriu această mărturisire așa, ca editorial, ea se află scrisă în altă parte, ca mărturisire a zilei de 17 Decembrie 1989.

Ziua întunecată.

Ca destin, tatăl meu, fost luptător anticomunist, foste deținut politic, a plecat din lumea acesta, într-o zi de 17 Decembrie, după mai mulți ani…

Pentru mine, 17 decembrie este o zi a durerii!

Comentarii Facebook

comentarii