Timişoara, aflată în vizorul Uniunii Europene, pentru depăşirile valorilor de pulberi din atmosferă, este acum într-un fel de ritm de retuşare (pe ici-pe colo) a situaţiei. Oricum am lua-o, este o mare ruşine ca noi, timişorenii, noi, Timişoara (un plural regal, pe care mi-l asum, azi), am ajuns să fim arătaţi cu degetul pentru starea de sănătate a oraşului, a populaţiei. La capătul a doi ani de campanie intensă „Nu te pune cu timişorenii!”, în care cluburile Rotary, Fundaţia Bega şi Primăria Timişoara s-au implicat activ pentru a avea un oraş mai curat, acum suntem tabloul trist al depunerilor de prafuri şi pulberi (la propriu), de care nu ştim cum să mai scăpăm! Tuşim, strănutăm, ne comportăm, biologic, precum nişte ţânci neîngrijiţi. Oraşul este condus de o administraţie cam tristă, în ultima vreme.
Ea însăşi cam tristă şi ponosită nu mai este fruncea noastră iubită, oricât de mult, de fapt, muncim pentru acest premiu. Ţara este praf şi pulbere, pentru că aşa conduce gaşca lui Băsescu, praf şi pulbere, din toate unghiurile iese praful incompetenţei şi al dezordinii absolute, fără drumuri, fără spitale, fără oameni…
Praful şi pulberea ies la iveală în toate domeniile de activitate, aproape că pierdem demnitatea de a fi parte a unei naţiuni cu un nume, cândva… Lecţia de demnitate pe care a dat-o unui guvern tahilalic (modelul Boc, înjumătăţit la capitolul competenţă), domnul Brăileanu, a fost lecţia pentru care şi Boc, şi Băsescu, şi fufa lor penibilă ar fi trebuit să-şi dea palme şi demisii. Dar praful şi pulberea din vieţile lor sunt prea mari, nu mai văd bine, sunt orbiţi de… poluare. Dacă Timişoara strălucea sau dădea, cel puţin, senzaţia strălucirii, prin comparaţie cu România tristă, acum, diferenţele nu mai par relevante.
Trist! Păcat! Dacă ştim cu precizie, după 20 de ani, că nenorocirile noastre au venit de pe malul Dâmboviţei, că, mereu, guvernele, dar şi mai mult, ACEST guvern, ne-au ucis visele şi proiectele locale, acum, în plus, mai avem o problemă: nepăsarea conducerii locale. În vreme ce-i urâm pe cei de la Bucureşti pentru genocidul provocat prin distrugerea sistemului sanitar, acum, pe deasupra, mai ştim că la nivel local avem o problemă în plus: nepăsarea. Numărul cazurilor de boli ale aparatului respirator creşte de la o zi la alta. Timişoara, pe care bine că o mai spală câte o ploaie, se ofileşte sub praful care ne răneşte fibrele delicate ale fiinţei umane. Primăria Timişoara nu mai are autoritate asupra niciunui operator al curăţeniei, nu mai are voce, dar nici culoare… Oraşul este gri, prăfuit, bolnav! Ceea ce este însă foarte grav se identifică în supărările celor responsabili pe cei care criticăm, sperând, naiv şi imberb, la o schimbare. Poate că praful şi pulberea, după o altă revoluţie, una profundă, o vor aduce.
