Convenţia PDL din 14-15 mai, de la Bucureşti, nu a adus prea mari surprize. Lucrurile, sărmanele lucruri mici ale unei lumi şi mai mici, au intrat pe rostul lor prost, dar bine cunoscut! Ce mai, speranţele pe care unii şi le-au pus în atitudini de lideri, în pragmatisme cu nuanţe patriotice, toate s-au dus pe obrazul înlăcrimat ale lui Băsescu cel labil. Dar şi ale glasului ţăţesc al lui Udrea, care a zbierat pe scenă ca o pisică înfuriată! A mers? A mers! Asta e cu laşitatea, spaima de dictator, de servicii şi de bau-bau-rile epocii mizerabile pe care o trăim.
De la Timişoara (Timiş), candidatul la funcţia de prim-vicepreşedinte al Grupării Blaga a fost Constantin Ostaficiuc. Discursul lui din sala „marelui congres” a fost ţinut mai mult pe „mute” de către televiziunile naţionale, însă, din vreme în vreme, se mai auzea câte un sunet, dar, mai ales, s-au putut vedea tehnicile comunicării non-verbale, destul de bine adaptate cu moţiunea din… opoziţie. Pierzând Blaga, candidatul la poziţia de prim-vicepreşedinte, Constantin Ostaficiuc, s-a retras de pe listă, chiar a doua zi.
De dragul adevărului, trebuie să admit că gestul conţine elemente de etică şi decenţă, chiar de etică de grup, fiind, cumva, în consonanţă directă cu atitudinea lui Vasile Blaga. Grupul nu a reuşit, din păcate, chiar dacă sala a scandat „Libertate, libertate!”. A fost un moment unic, cel puţin a fost singurul moment care a transmis, cu adevărat, o stare asupra adevărului din PDL. Pe ce se poate baza un partid în mijlocul căruia se cere libertatea? Ce fel de lideri sunt aceia care, prin atitudinea lor penibil dictatorială, fură sentimentul libertăţii, cel asigurat prin Charta pentru Drepturile Omului?
Ce mai este acest partid, când lumea cea multă este într-o suferinţă majoră pentru drepturi fundamentale! În decorul acestor „congrese”, al acestor simulacre de întâlniri democrate, abia-abia dacă mai ai ochi pentru acte de demnitate. Retragerea lui Blaga, urmată de cea a lui Ostaficiuc (chiar şi Boureanu a generat un val de simpatie, prin atitudinea proprie) au fost semnele normalităţii unei comunităţi încă în viaţă. Comunitatea PDL este doar o lecţie de dictatură, nimic mai mult. Forţa este altceva, vine din energii interioare, debordante şi etice, dictatura se bazează pe implicarea statului, care susţine aparenta forţă. Din acest amestec de lacrimi penibile, servicii secrete, oameni şantajabili şi alţii, totuşi, Ostaficiuc s-a retras de la marea împărţeală. Pentru asta, îl felicit!