”Ca să-ți faci dușmani nu trebuie să declară război, e suficient să spui ce gândești” a spus Martin Luther King.
În plină campanie electorală, la Timișoara, se petrec lucruri și au loc trăiri defulate până la paroxism. Cuvinte grele, fețe modelate de ură, crispări ce urâțesc bietul chip uman, jigniri, umiliri, trădări, teatre ieftine, lansări de zvonuri, strigăte, răgete, ironii penibile (fără umor autentic), altele și altele ce nu vor fi cuprinse în acest text. Cum? De ce? De la ce?
Cine nu a fost în România în anii 90 habar nu are despre drama ruperii relațiilor interpersonale după modelul ”nu ne vindem țara”. Pentru ca Ion Iliescu să fi putut avea simpatia penibilă a românilor, el care a inventat ”mineriada”, el care a transformat valul de simpatie al lumii întregi pentru România într-un val de dispreț, Securitatea (veche și nouă, dar la fel de periculoase) a inventat ”ura” pentru cei care nu-l voiau pe Iliescu. Zâmbea, râdea, se lăuda, împrăștia ”baloane de săpun”, se afișa alături Petre Roman, adorat de femei pentru alte zâmbete, de tip macho, mai puțin cunoscute la noi în acea perioadă. Aproape toate femeile, la mitinguri, strigau extaziate ”Petre Roman e cu noi” sau ” Iliescu, Iliescu!”. Nu erai cu rânjitorii? Deveneai ”vânzător de țară”. Votai cu Radu Câmpeanu sau Ion Rațiu? Mai aveai (și) curajul să spui că faci asta? Dezastru public. Cum nu exista facebook, de altfel, nici internet de alt fel, vocile erau directe. Câmpul luptei electorale era mai onest, mai la vedere. Acum gloatele de ”postaci” cum sunt numiți, majoritatea din spatele laș al unor conturi false, defulează ura prin expresii agramate și subculturale, dar pline de venin.
Avem și noi ”zâmbitorul” nostru. Cu fața sa aparent senină, dar supusă unui autocontrol educat pentru mascarea neliniștilor și a tainelor din umbră, Dominic Fritz postează zilnic iluzii. Poze sau filmulețe cu ”baza sportivă de pe Bega”, dar nu spune că terenul este fără aprobări speciale pentru sport, acoperit cu vopsele ce crapă imediat după uscare, cu pietriș oribil, cu ”pădurice” inventată, fără a spune adevărul despre procesele pierdute pentru demolările bazelor de pe Bega. Nu spune nimic despre marea afacere cu Parcul Civic, în care lucrarea pentru aspersoare nu este recepționată final, dar banii s-au plătit unei firme de casă, suma fiind de 6.000.000 lei! Nu spune nimic despre Grădina ZOO și despre animalele dispărute, date în custodie unui cetățean german care a trăit o vreme în Timișoara, dar s-a repatriat în Germania. Nici despre zecile de milioane de bani din fonduri europene care s-au pierdut definitiv.
Totul este propagandă. Nu campanii de imagine, nu, nu! Propagandă. Imagini cu unii copii campioni (reali) de șah, matematică sau sport… Unde este acordul părinților pentru astfel de poze? Poze cu copii? Campionate în primărie? Invenții propagandistice, care aduc aminte de tehnicile securiste pentru a-l arăta pe Ceaușescu ”fiu iubit al poporului”, înconjurat de pionierii sau șoimii patriei. Era zâmbitor, era iubitor al copiilor, dar acasă, copiii stăteau în frig și întuneric. Unii nu aveau ce să mănânce. Aceleași tehnici le folosea psihopatul de Goebbels, prezentâdu-l pe Hitler a fi fost conducătorul iubit al unei Germanii naziste, în vremuri în care mulți nemți chiar credeau despre ei înșiși că formează rasa aleasă.
”Facem bine Timișoara”, zice impetuos Fritz. Adică Timișoara nu era bine până nu au apărut el și ai lui! Unul dintre admiratorii actualului conducător scrie așa: ”Prost aș fi dacă nu te-aș vota”. Îl cunosc bine pe cel care a scris, nu este cont fals, de aceea dramatismul momentului este și mai mare. Nu intru în analiza profilului acestuia, dar mare-mi mai este mirarea în fața acestui tablou infantilo – decrepit. Votul este secret, măi, dragă, cum ar zice un alt monstru al politicii gurii până la urechi, dar scrie asta chiar în lege. Ce tehnici murdare de manipulare mai adaugă și acest ”prost”, care suplinește ”echipa de campanie”. Limbajul urii, al veninului, al accentului pe stricarea relațiilor, abordări războinice, iată cum au divizat, după modelul post – decembrist, Timișoara noastră. Este incredibilă doza de venin, de teroare verbală, toate, lansate în orașul înțelegerilor universale, în Timișoara multietnică și multiculturală. Timișoara are acum două jumătăți electorale. Una, cea agresivă și furioasă, lăudăroasă, plină de ea și de frisoane pro-minciuni și pro-rânjete păcălitoare. Alta este cea care mereu trebuie să fie în defensivă, indiferent de care parte a celorlalți candidați ar fi, mereu trebuie să-și explice cuvintele, analizele, dialogurile.
La un an și ceva după alegerile din 2020, domnul Nicolae Robu avea să-și ceară scuze public celor pe care i-a rănit verbal, celor pe care poate i-a insultat, și-a cerut scuze public pentru momentele care i-au atras doza de antipatie de atunci. Hristos ne-a învățat să ne iertăm. Puțini sunt cei care au curajul să facă asta. L-am criticat mult pe Nicolae Robu, dar am avut argumente. Ele sunt publice. Dar niciodată nu am avut în fața ochilor (sau în vreun raport al Curții de Conturi) un contract plătit cu milioane de lei sau euro, din bani publici, fără închiderea proiectului, către o firmă anume. Nicolae Robu suferă pentru Timișoara care și-a pierdut șansele unor proiecte mari, prin pierderea fondurilor europene.
Primăria Timișoara pierde în instanțe procese după procese. Asta nu știe publicul dedicat, cel care citește doar mesajele de pe facebook-ul plin de zâmbete și laude? Cititorii Timișoarei, cei care-și caută răspunsuri în cărți și documente, nu pe câmpul Google, locul preferat al mediocrului care se crede cult, au citit aceste informații în publicații care scot adevărurile la lumină? Știu oare cum să se protejeze de manipularea odioasă?
În anii 90, se despărțeau familii, se certau prieteni de-o viață, se stricau relații ce păreau indestructibile. Vecinii de o viață se urau, fiind de-o parte sau alta a rânjitorului – șef (al vremii).
Acum, după trei decenii, se reintră în moara ticăloasă a urii. Ei și alții, noi și voi, noi și ei, Timișoara ruptă din inima ei, sub privirile cinice ale vulturilor ce stau la pândă.
Mai sunt și alți candidați care pot fi ascultați: Ilie Sîrbu (AUR), preocupat de patrimoniul Timișoarei, Raul Olajos (REPER) și Cristi Moș, ultimul fiind de fapt fondatorul USR, Marian Vasile (independent), persoane care au ceva de spus, au voci sonore pe mai multe paliere de subiecte. Și ei sunt în partea repugnată de ”zâmbitorii neomarxiști”. Și ai au dreptul la ascultare, așa cum au dreptul de a critica, cu argumente, desigur. Timișoara este o agora a democrației, de aceea Timișoara nu se va lăsa furată, nici înșelată.
Timișoara va fi din nou unitară, legată, armonioasă, ea însăși. Mai puțin, mai este puțin…
Timișoara votează. Votul este secret.