Cine spune că nu există destin? Există o amplă dezbatere pe această temă, dar azi, chiar azi, în ziua înmormântării lui Ion Iliescu, fost președinte al României, am îndrăzneala să spun: da, există un destin. Iată dovada: moartea lui este umbrită de imaginea colosalului Corneliu Coposu. Cum? În dimineața acestei zile s-a stins ultima soră a seniorului Coposu, Steluța Rodica Coposu, la vârsta de 93 de ani.

După moartea seniorului Coposu, în 1995, acest simbol al luptei anticomuniste, lordul deținuților politici din România, atenția presei și a politicienilor din spectrul de dreapta al politici românești, s-a îndreptat spre cele două surori ale sale, care și-au ținut ușa deschisă pentru susținătorii democrației din țara noastră. Am avut privilegiul de a fi fost și eu în casa lor, un loc în care suferința familiei Coposu te făcea tăcut. Deși aveam și eu povestea familiei mele, cu tatăl deținut politic și el (la o vârstă mult mai tânără decât era generația lui Corneliu Coposu), povestea lor mă înfiora.

Surorile Coposu au fost urmărite toată viața de securitatea comunistă, au fost mereu sub presiunea și stresul ”ochiului vigilent” al unui regim dictatorial, dar Dumnezeu le-a dat viață lungă și prieteni buni. Le-a dat dragoste din parte celor care gândeau la fel. S-au scris cărți și multe articole despre această familie minunată, nu trebuie eu să fac rezumatul lor.

Ceea ce s-a întâmplat azi, cu moartea surorii Steluța Rodica Coposu, este pentru mine un semn. După moartea lui Corneliu Coposu, când zeci de mii de oameni au stat în disciplină autoimpusă, în liniște și calm pentru a avea acces la catafalc, s-a născut un duh, s-a ridicat vălul ignoranței de pe ochii oamenilor, iar în 1996, CD a câștigat alegerile, iar Ion Iliescu avea să piardă în fața lui Emil Constantinescu. Plângeam de bucurie în Piața Victoriei din Timișoara. Plângeau de bucurie oamenii în toată țara.

Au trecut anii. Știm ce am avut de ”trecut” și de ”petrecut” toți: dezamăgiri, speranțe, bucurii, o Românie obosită de suișuri și coborâșuri.

A murit Ion Iliescu. Țara este, din nou, împărțită în două, dar de data asta, s-a format și un coridor gri, al celor care-l acuză pe Iliescu, că multe a făcut, cu zâmbetul pe buze: mineriadele, confiscarea revoluției, felul în care l-a tratat pe MS Regele Mihai, dar lasă să se întrevadă și o analiză explicativă a altor atitudini, iar după înmormântare se vor decanta încet aproape toate, se vor închide dosarele, se vor scrie istorii…

Presa este istoria clipei. Aceasta este una dintre definițiile ei. Clipa pe care eu am surprins-o azi este că Iliescu, nici măcar la înmormântare, nu a scăpat de destinul său: umbra peste el este dată de măreția lui Coposu. Azi, lumea privește spre familia Coposu, la plecarea ultimului membru. Sora sa.

În destinul lui rămâne și expresia pe care a folosit-o în dialog cu Corneliu Coposu:

”Nu-mi pune sula în coastă!”, în seara zilei de 28 ianuarie 1990.

Nu Coposu era, ci destinul!