A fost „Ziua Timişoarei”, a fost din nou, ca în fiecare an, remember despre felul în care, de fapt, Timişoara a fost ultima redută pentru intrarea în România (Mare), cum era numită la vremea respectivă. Abia în 3 august 1919, Timişoara şi Banatul au devenit parte a României actuale. În sala Primăriei Timişoara au fost amintite, din nou, cele mai importante momente ale istoriei Timişoarei, cele cu care ne mândrim, chiar şi azi.
Zic chiar şi azi pentru că, din păcate, la această oră, există o concurenţă între capitalul de imagine al Timişoarei, cu istoria ei superbă, cu succesele şi priorităţile realizate în ultimii 300 de ani şi actuala imagine, cea care ar trebui să presupună respect asupra oraşului actual, cel care freamătă viu, în care spiritul Timişoarei rămâne autentic, în vreme ce „spiriduşii” lui sunt pe cale de dispariţie.
Folosind cuvântul „spiriduş”, mă gândesc, de fapt, la îngerii albi, la forţele binelui, şi nu la forţele distructive, printre care, mai mult ca oricând, cele legate de politică fac azi din Timişoara, adesea, o sursă de tristeţe. Lipsa armoniei politice, ca şi în Italia (de parcă am fi „fraţi”), generează din reala concurenţă o luptă de orgolii. Prost teren. Proaste idei.
Am văzut la Ziua Timişoarei o pleiadă de politicieni cu hainele de „ rugă”, cum spunem noi, în Banat, cu minunatele gulere albe, apretate, din spatele cărora se vedeau gâturile sucite de ambiţii deşarte ale politicienilor trecători prin viaţă. Între ei, fanfaroni, cu trei clase de „vară”, după modelul miliţienilor din comunism, cu şcolile făcute precum au trecut geamantanele prin gările sufocate de navetişti cu picioarele transpirate… Am văzut cum ei, aceşti foşti şi actuali „dinu păturici” ai lumii noastre, îşi făleau pieptul şi glasurile, ca şi cum viaţa noastră ar depinde de ei. Nu depinde de ei, depinde de Dumnezeu!
Habar nu au de istoria Timişoarei. Dacă le-am face un test de cultură generală despre Timişoara, ar rămâne repetenţi, într-o clipă! Dar, nu! Erau acolo, de parcă înţelegeau ce se petrece. Din păcate, aş fi aşteptat ca primarul însuşi, care are o cultură generală temeinică, comparativ cu mulţii rătăciţi din sală, să fi vorbit liber.
Aş fi vrut ca retorica sa să mă copleşească de emoţia momentului. Aş fi vrut să mă bucur de Ziua Timişoarei, precum americanii în 4 iulie! Stările sunt trecătoare, emoţiile, la fel. Cel mai important este să nu uităm că avem o victorie de împlinit: Timişoara, Capitală culturală europeană. Lupta pentru acest succes a început, decizia se va lua peste numai trei ani. Timişoara are de pus la bătaie competenţă, energie, bani, cooperare, armonie, dar, mai presus de orice, inteligenţă. De asta avem nevoie, mai mult decât de bani. Inteligenţa este izvorul nesecat al succesului. Banii se mai termină, nu-i aşa? În fine, Timişoara, fiind cosmopolită, este şi oraşul lor, dar şi al nostru… Să auzim numai de bine!
